De-abia am scăpat de inundaţia de sloganuri, pozuţe, glumiţe, patetisme, derapaje cu iz chinezesc, apeluri la orgoliul meu de băiat de gaşcă, cool şi anti-sistem, că netul se face albie pentru alt şuvoi revoluţionar. Interesant (nu neaşteptat, însă) e că mare parte din cei care, timp de o lună, au vrut neapărat să mi-l bage pe Nicuşor Dan pe gât, în urechi, în ochi, în casă, pe uşă, pe geam, dar mai ales pe horn, vor acum, neapărat, să-i salveze preşedintelului unul dintre supuşii cu ştaif. Ceea ce mă duce, involuntar, cu gândul că, în afară de intelectualismul de paradă, non-conformismul de paradă şi superficialitatea umorilor ridicate la rang de convingeri, îi mai uneşte ceva. Sau cineva. Nu spui ţine, persoană importantă, becher, mă-nţelegi!
seară de film
Un om vrea să-şi organizeze înmormântarea şi să asiste la ea. Şi asta nu pentru că, mort fiind, nu va mai simţi că participă, ci pentru că are ceva de spus oamenilor. care nu l-ar fi ascultat altfel. Dar cum să nu-l asculţi pe cel la ale cărui funeralii iei parte? Nu, nu e o comedie. Ci o dramă. Cu puţin mister. Cu un Robert Duvall excepţional, ca de obicei. Un film bazat pe o legendă, parţial adevărată. Despre poveştile pe care le spun oamenii, unii despre ceilalţi. Şi despre cei cărora le e teamă să le audă.
de din vremuri de demult
Când am văzut-o prima dată, am rămas fără grai Nu cred să mi se mai fi întâmplat vreodată. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că există aşa ceva în ţara mea. Că nu auzisem niciodată de aşa realizare a spiritului uman, de aşa întruchipare a frumuseţii omului, dantelată şi complexă, delicată şi din fibră de piatră, maiestuoasă şi smerită. Şi acum, de fiecare dată când mă gândesc, când merg aiurea prin lume sau aud vorbindu-se de România, mă apucă aşa o revoltă neputincioasă că ştim atât de puţin să ne lăudăm cu ceea ce demonstrează că, uneori, putem trascede defectele sau tarele noastre, slăbiciunile sau impotenţele, meschinăriile sau lipsa de viziune, instinctele şi lipsa de raţiune, personale sau colective, dar suntem maeştri să scoatem la geam, în văzul tuturor, abisurile imunde ale societăţii actuale, resorturile dezarticulate ale relaţiilor dintre noi şi trivialităţile spoite elitist de “intelectuali” de conjunctură.
seară de film
O surpriză pentru astăzi. Un film rusesc, de acum 30 de ani. E, de altfel, cam singura peliculă sovietică de care-mi mai aduc aminte, mai mult, care face parte din lista mea de preferate. Şi asta nu doar pentru scena de final, una dintre cele mai frumoase văzute vreodată pe ecrane, ci pentru întreaga atmosferă, pentru subiect, pentru jocul actorilor, pentru muzică, pentru imagine. Da, ştiu, pentru unii, limba ar putea fi un impediment, nu spun că mie mi-a fost uşor, deşi eram familiarizat cu sonoritatea ei de la orele de rusă din şcoala generală. Dar, după un timp, uiţi de ea şi te laşi atras în această poveste de dragoste, care transcede elementele specifice sufletului slav. Lyudmila Gurchenko, extraordinară într-unul din rolurile principale.
atentat la poneii roz
Mi se pare uşor halucinant modul în care mulţi dintre cei care voiau plecată din fruntea mesei gaşca lui Băsescu, plâng acum pentru soarta celor care îi turna acesteia ambrozie în cupe. Căci cum altfel pot fi priviţi “intelectualii” paharnici, gata să umple urechile stăpânilor cu meşteşugite îmbârligături de cuvinte, pentru a da o aură elevată trocului imund „tu mă lauzi iar eu te plătesc sau te las să-ţi faci liniştit afacerile”?
amante, bile, delfini şi alte delicatese
După ce s-au sacrificat pentru ca tot românul să poată mânca, în continuare, caviar pe pâine de secară, în pofida crizei care-a ronţăit din bunăstarea mai puţin-norocoşilor europeni, membrii găştii încep să se sacrifice între ei, aruncându-se în suliţe, sub privirile părinteşti ale lui Zamolxis, pe care unii, din lipsă de cultură, l-au botezat Zeus. Eu aş rămâne, totuşi, la varianta autohtonă, măcar de dragul vremurilor când susnumitul se prefăcea că e interesat cât de cât de soarta românaşilor, foşti daci, foşti romani, foşti naivi, actualmente sictiriţi şi dezinteresaţi.
