Aseară, la TVR, premierul ne-a anunţat că “evident” ia în calcul prezenţa sa la Palatul Victoria mult timp după ce va expira perioada limitată a cabinetului său de avarie, premergător alegerilor generale.
E greu de presupus că MRU nu citeşte sondajele sau că are senzaţia, ca şi talibanii portocalii, că USL are pe undeva pe la 30-40 la sută şi că PDL-ul, dopat cu UNPR-ul, verzii şi asezonat cu Dan Diaconescu, va da lovitura la viitorul scrutin!
Un individ intră într-un coafor, scoate pistolul şi împuşcă 8 oameni. Doi mor. Între ei şi soţia criminalului. Care era, de fapt, ţinta acestuia. În America n-ar fi o ştire ieşită din comun. Cei de acolo sunt obişnuiţi cu astfel de tragedii şi le privesc, de multe ori, cu detaşarea celor care ştiu că nu se pot feri de ele nici măcar dacă se închid în case. În România, însă, un astfel de eveniment dă peste cap programul televiziunilor şi somnul multor oameni. Sigur, o astfel de tragedie ar putea fi etichetată ca rezultatul unui puseu de nebunie, imposibil de prevăzut. O analiză puţin mai profundă naşte, însă, fiori pe şira spinării.
Şi astăzi, pentru tine, un gând de-al meu…
Iar e 4 martie, iar vorbim de cutremur. Uneori suntem plictisitor de ciclici. Ne amintim brusc de clădirile niciodată consolidate, de drumurile gâtuite de maşinile parcate aiurea, de spitalele de urgenţă neîncăpătoare în caz de dezastru. Aducem la televizor specialişti care se contrazic ca nişte adevăraţi profesionişti ce sunt, unii spun că putem prevedea astfel de cataclisme, alţii că nici vorbă. Ni se dau iar sfaturi despre bocceluţa care trebuie să stea lângă pat, umplută cu toate cele necesare supravieţuirii. Ne bucurăm că s-au inventat telefoanele mobile, dar ne dezumflăm când ne aducem aminte că reţelele cad răpuse de Anul Nou şi n-au şanse mai mari să facă faţă panicii din timpul unui seism.
Nu sunt un om social. Cu alte cuvinte, nu ies din casă decât rar şi, de obicei, fără scopuri mondene sau de distracţie. Rar mă simt în largul meu în grupuri de oameni pe care nu-i cunosc, nu-mi plac aglomeraţiile decât când le privesc din afară, nu sunt bun deloc la chitchat, nu sunt un izvor de bancuri sau de comentarii spumoase despre “vedetele” zilei.
La ei, copiii sunt trataţi cu toată seriozitatea. Părinţii au învăţat că nu sunt proprietarii odraslelor lor, că drepturile lor nu sunt discreţionare şi că nu pot face uz de ameninţarea: „eu te-am făcut, eu te omor!“. Orice corecţie aplicată “părinteşte” se poate transforma într-o acuzaţie dintr-un rechizitoriu legal.
Toate opiniile exprimate aici au caracter personal, nu implică și nu pot fi asociate sub nicio formă cu funcția publică deținută de mine sau instituția în care îmi desfășor activitatea!
*
Preluarea unui articol este permisă în limita a 200 de cuvinte și, obligatoriu, cu menționarea autorului și cu link bine definit către postarea originală!