Scaunul

Închise ochii. Pleoapele îi tremurară pentru o clipă, încercând să se agaţe de irizaţiile pe care genele le năşteau din lumina difuză a amurgului roşiatic, umed şi cald. În schimb urechile deveniră principala lui legătură cu lumea. Sunetele se amplificară brusc, o mână neîndemânatică rotind prea mult butonul de volum de pe care sărise pe alocuri coaja argintie.

La dreapta putea fi vântul. Apoi îl ghici la stânga. Aerul se încolăcea în jurul lui, ca şi când ar fi fost un arbust rătăcit într-o crăpătură de stâncă. Îşi simţea picioarele amorţind. Undeva, departe de el, vuietul oraşului curgea monoton înmuindu-i simţurile prelungite peste graniţele balconului. Deşi nu-i vedea, era sigur că undeva, jos, copacii îşi ridicaseră capetele, palpând curioşi cu frunzele aerul care-i despărţea de el. Nu erau pregătiţi să se dea la o parte. Nici nu le putea cere asta. În fond, zborul nu e neapărat un privilegiu. Dar gândul se disipă în senzaţia că cerul cobora spre mâinile lui. Le-ntinse într-un gest de apărare. Imediat, nefiresc, gândul. Ar putea, la fel de bine, să le dea un impuls de îmbrăţişare. Rareori reuşea să le transmită din timp o comandă fermă. De aceea, probabil, totul aluneca printre degete ca şi când ar fi fost estuare ale vărsării lui din sine. Mirosea a mare. Deşi nu era sigur că-şi amintea bine cum mirosea marea. De fapt, el dăduse mirosul mării, atunci când o surprinsese trişând albastru pe sub tălpile lui dezlipite de nisip. Nu era marea. Sau poate era. Dar nu simţea nici o durere. Fu mirat doar o secundă. Vor mai scoate după aceea sunete pianele lumii? Cât de nenumărate vor rămâne castanele toamna? Bezna îl traversa, nu mai ştia unde e mai întuneric. La colţuri apăruseră irizaţii roşii, strângea ochii prea tare, ca să nu evadeze nimic. Roşii, roşii, roşii. Pierdu câteva secunde admirând desenele care se schimbau tremurând. Era timpul. Timpul încetase şi el era timpul. Numai al lui. Ridică un picior, păstra superstiţia de pe vremea când maică-sa, atunci când nu-l bătea înainte de şcoală, îl punea să calce cu dreptul peste prag, ca să aibă noroc. Norocul fusese deja. Zâmbi. Artistic mai era promontoriul acela suspendat în aer. Îl lăsă să păşească uşor peste marginea scaunului. Golul rezistă preţ de-o respiraţie, apoi cedă.

Intră în cameră, târându-i scaunului picioarele din spate pe cimentul mozaicat.
Aflase că n-are rău de înălţime. De restul o să-şi amintească în timp.