Au pierdut puterea de doar două luni, dar sunt atât de guralivi, încât ai zice că le-au albit perucile de prea multă opoziţie. Treziţi brusc la viaţă de spectrul dispariţiei în negurile istoriei, conştienţi că nu toţi vor găsi câte un colac de salvare care să le permită supravieţuirea până vor fi culeşi de vreo altă ambarcaţiune, prea puţin dispuşi să dea cioara din mână (sau care-i ţine în cioc) pe vrabia de pe gard, au strâns rândurile, s-au împăcat formal până trece primejdia, şi au trecut la atac.
Andrei Năstase nu e un ţuţăr de tabloid
Am văzut interviul luat la Antena 3, fiului lui Adrian Năstase, Andrei. Din punct de vedere jurnalistic, trebuia să fie un eveniment. Din punct de vedere uman, trebuia să fie o tentativă de a-l demitiza pe premierul, liderul, autoritarul, arogantul, inaccesibilul şi, până la urmă, străinul Adrian Năstase. De a devoala puţin din părintele, deci omul Adrian Năstase. De a aduce puţină căldură şi/sau temperare într-o isterie generalizată care a fragmentat societatea românească, uneori în mod grotesc. N-a fost nimic din toate astea.
seară de film
Ei da, pentru această seară, un film românesc. Un superfilm, dacă mă ascultaţi pe mine. Aşa cum azi nu se mai fac. Şi nici mult timp de acum înainte, în minimalismul nostru mizeribilist, n-o să prea mai fim în stare să dăm lumii. O creaţie care, în alte ţări şi în alte vremuri, ar fi umplut vitrinele autorilor cu statuete aurite. Un film despre durere, întâlniri, regrete, supravieţuire, căutarea unui sens. Oameni şi pământuri prinşi în malaxorul care face şi desface imperii. Un Gheorghe Dinică, într-unul din rolurile lui de Oscar.
a 4-a lună de blog, statistici şi căutări pe google
A trecut şi-a patra lună din existenţa acestui blog. Una plină de evenimente politice. Ceea ce mi-a prilejuit destul de multe postări pe aceste teme, spre nemulţumirea unora, probabil, care ar vrea alte subiecte mai relaxate. Sincer, şi eu mi le-aş dori, dar, atât timp cât trăim în astfel de vremuri şi cât eu sunt construit astfel…
seară de film
S-au făcut multe filme despre relaţia dintre profesori şi elevi. Începând cu, poate, cel mai celebru dintre el, To sir, with love, şi continuând cu Dangerous minds. Cele mai bune dintre ele au reuşit să arate cât de greu este să fii un dascăl bun şi cât de important este pentru adolescenţi să aibă unul în faţa lor. E rândul unei pelicule franţuzeşti să exploreze acest univers, atât de cunoscut, în aparenţă, dar atât de schimbător de la o generaţie la alta. Totul se întâmplă în clasă, totul se petrece între profesor şi tineri. Nu există nici eroi răi, nici eroi buni. Filmul a cucerit, pe drept, Palme d’Or şi a fost nominalizat la Oscar.
de din vremuri de demult
Eu am terminat Facultatea de Chimie-Fizică a Universităţii Bucureşti. Deci, teoretic, sunt profesor. Ei bine, în 1993, după întoarcerea de la bursa din Italia, ca tot tânărul capitalist, trebuia să mă angajez, să am şi eu cu ce pune pâine pe masă. Domeniul pentru care mă pregătisem îmi era inaccesibil.
