Ați auzit de Jaqueline Kiplimo? Nu, nu e noua subretă a lui capatos. Și nici purtătoarea unui talent deosebit de dat din buric la emisiuni de profil. Nu e nici arestată pentru șpagă sau închisă pentru trafic de influență. Nu e o mare actriță și nici cântăreață nu e. N-a inventat leacul pentru cancer și nici n-a salvat câteva zeci de copii din vreun conflict interetnic. Și-atunci, vă veți întreba, de ce naiba scriu eu despre ea și de ce v-ar interesa pe voi asta? Ei bine, nu știu să vă răspund la a doua parte, dar legat de prima… Scriu pentru că merită și pentru că mi-era dor să mai întâlnesc oameni în fața cărora să vreau să mă ridic în picioare.
Category Archives: Oameni
de ce oamenii merită, totuși, iubiți
Rolul acestei postări nu este, nicidecum, de a vă întrista. Chiar dacă asta, probabil, se va întâmpla. Ci de a vă readuce optimismul legat de oameni. De a ne aduce aminte că, în anumite momente, aceștia sunt capabili de multă frumusețe. Și că a dărui cuiva are foarte rar legătură cu ceva material.
oameni în fața cărora m-aș ridica în picioare (17)
Unul dintre regretele pe care le am, dar în privința căruia n-aș fi putut face nimic, e că n-am avut un frate sau o soră. I-am invidiat pe cei care au și nu i-am înțeles pe cei care nu s-au înțeles cu ei. Ca să fiu sincer, nu știu cum m-aș fi descurcat eu, mai ales dacă amândoi am fi avut personalități puternice, așa, ca mine :) Și, ca să fiu pe deplin onest, n-am nici cea mai mică idee ce aș fi făcut dacă aș fi fost în locul personajului principal al poveștii pe care intenționez să v-o spun azi, Connor.
asta da vedetă! Jos pălăria!
La 12 ani, i-a fost arestat tatăl pentru trafic de droguri. Când a ieșit din închisoare, acesta și-a părăsit familia. La 30 de ani i-a murit cel mai bun prieten, River Phoenix, din cauza unei supradoze. În anul 2000, copilul său s-a născut mort. Un an mai târziu, iubita sa a decedat într-un accident de circulație. În aceeași perioadă, sora sa a fost diagnosticată cu leucemie. Credeți că este un scenariu de film? Nu, este viața unui star al cinematografiei americane. Dar nu tragediile personale și nici performanțele actoricești sau succesul la box office îl recomandă ca un om deosebit. Și, implicit, nu ele m-au determinat să scriu aici despre el. Ci felul în care a reușit să rămână un om normal și să folosească ceea ce i-a adus cariera pentru a-i ajuta pe ceilalți
oameni în fața cărora m-aș ridica în picioare (16)
Vă imaginați având 99 de ani? Eu nu prea. Și, sincer, văzându-l pe bunicul meu, care acum are 94, nici nu mă încântă foarte tare ideea. Dar chiar dacă aș face-o, nu cred că m-aș vedea extrem de activ. I-am auzit pe atâția, mult mai tineri, plângându-se că-i dor toate cele, că orice efort fizic minor se transformă într-un calvar, încât mi-e greu să cred că organismul o să-mi permită să fac altceva decât să contemplu trecerea zilelor. Ei bine, nu e chiar meritul celei despre care vreau să vă povestesc azi, că, la 99 de ani, n-au trădat-o nici corpul, nici mintea. Dar, cu siguranță, e meritul ei că, în loc să-și conserve energia, a decis să o folosească pentru a ajuta oameni pe care n-o să-i vadă niciodată.
gesturi mici, oameni mari (5)
Nu sunt un microbist. Şi nici un mare fan al acestora. Mai ales al celor care se intitulează pompos astfel, deşi fac parte, încă, din regnul animal. În România, de (prea) mult timp, se vorbeşte mai puţin despre ce se-ntâmplă pe teren şi mai mult despre noile înjurături pe care le-au învăţat galeriile. Sunt foarte rare “marile” derbyuri care să nu se lase cu cafteală între cei ce “iubesc sportul rege”. Există, însă, şi altfel de suporteri. Cei care suferă demn pentru eşecurile echipei lor, dar care ştiu să dea Cezarului ce-i al Cezarului.
