Trăim într-o lume în care pentru mulţi adulţi copiii nu sunt decât efecte secundare, nedorite, ale sexului. De care încearcă să scape cât de repede pot, debarasându-se de ei prin toate mijloacele posibile, de obicei abandonaţi în vreun spital sau pe un câmp. Se pare că e mult mai uşor să “arunci” un copil decât să-ţi cumperi un prezervativ sau nişte pastile. Alţii, dimpotrivă, îşi umplu casa de plozi ca să aibă pe cine să trimită la cerşit sau ale căror alocaţii să le ţină loc de salarii. Ştirile abundă în copii bătuţi, copii violaţi, copii exploataţi, telespectatorii lăcrimează, unii trimit 5 lei ca să-şi liniştească spasmele conştiinţei. În România, mai ales, copiii sunt priviţi şi trataţi de mulţi ca nişte obiecte, ca nişte proprietăţi ale părinţilor. Dar, despre asta am mai vorbit aici. Dacă asta se întâmplă cu cei sănătoşi, imaginaţi-vă ce soartă au cei bolnavi, cei care necesită o îngrijire specială şi a căror existenţă presupune, în mare parte, sacrificarea de către părinţi a vieţilor personale.
Category Archives: Oameni
gesturi mici, oameni mici…
Când spui despre cineva că “a dat dovadă de sportivitate”, nu te referi, nicidecum, la calităţile atletice arătate sau la performanţele realizate. Ci faci trimitere la acele trăsături de caracter care, în opinia majorităţii, ar trebui să definească un sportiv, indiferent de specialitatea lui sau de numărul de medalii: corectitudinea, onestitatea şi fair-play-ul. Să te dopezi, să furi startul, să încalci regulile, sunt tot atâtea metode de a obţine o glorie pe care nu o meriţi şi cu care, sincer, n-am înţeles niciodată cum te poţi împăuna. Cum poţi să continui să zâmbeşti şi să fluturi medalia obţinută prin înşelăciune… mi-este peste putinţă să pricep. Sportul ar trebui să fie despre cine e cel mai bun în disciplina lui, nu cel mai neprins hoţ.
gesturi mici, oameni mari
De foarte multe ori avem tendinţa de a ignora gesturi mici, care par întâmplătoare. De fapt, de obicei, nu prea suntem atenţi la ceilalţi şi, de cele mai multe ori, avem senzaţia că lucrurile pe care le fac, cele mărunte, nespectaculoase, nu spun nimic despre ei. Când, de fapt, tocmai astea sunt reprezentative. Şi în bine şi în rău.
din nou despre aparenţe…
Vă invit din nou să faceţi un exerciţiu de imaginaţie. Şi nu numai :) Priviţi imaginea aceasta. Eventual, mare, dând click pe ea. Gândiţi-vă ce meserie credeţi că are bărbatul acesta? Cu ce se ocupă, cam care-i sunt valorile în care crede, cam cum vede el lumea? Abia apoi continuaţi să citiţi textul ăsta.
oameni în faţa cărora m-aş ridica în picioare (2)
Spencer West şi-a pierdut ambele picioare când avea doar 5 ani, din cauza unei boli genetice. A crescut, înconjurat de milă, de ironii sau chiar de răutăţi. Dar a crescut frumos şi astăzi stă mai drept decât o fac mulţi dintre bipezi. A devenit un vorbitor motivaţional şi încearcă să le arate celor ca el şi celorlalţi că în viaţa nu e important ce ţi se dă ci ceea ce faci cu ce primeşti.
Cea mai nouă ispravă a acestui om minunat a fost escaladarea ÎN MÂINI a celui mai înalt munte din Africa, celebrul Kilimanjaro.
Oameni în faţa cărora m-aş ridica în picioare
Pentru că de câteva ori am fost apostrofat că mie nimic nu-mi place, că am tot timpul ceva de obiectat, că sunt cam cusurgiu din fire, că pe prea puţini îi consider a fi “nivelul” la care eu să mă înclin în faţa lor… Ei bine, iată! Voi încerca să împărtăşesc şi cu voi, din când în când, oamenii în faţa cărora m-aş ridica oricând în picioare. Şi nu e vorba de genii sau de cei care şi-au sacrificat vieţile pentru ceilalţi (deşi şi aceştia merită cu prisosinţă pălăria jos). Ci, în special, de cei ale căror gesturi, prin frumuseţea, normalitatea şi altruismul lor, dau un sens cuvântului “uman”!
