Să tot fie 10 ani de când am văzut prima dată filmul Dă mai departe! Un gen de basm modern în care un tânăr erou vrea să schimbe universul. Ca răspuns la o temă dată la şcoală, el trebuie să imagineze o cale (aplicabilă!) prin care lumea în care trăieşte şi de care e nemulţumit să devină mai bună. Se gândeşte la un lanţ al „binelui”. Va face bine unor oameni iar aceştia, la rândul lor, îl vor „da mai departe“, ajutând alte persoane. Şi tot aşa, din mână-n mână, binele se va răspândi în întreaga lume, schimbându-i faţa.
Şi, ca în orice basm, ideea, deşi pare utopică şi lipsită de orice şansă de împlinire, prinde şi se răspândeşte. Oamenii primesc binele, promiţând să-l dea mai departe. Serviciu contra serviciu, chiar dacă beneficiarul gestului cuiva devine binefăcătorul altcuiva.
Mă întreb dacă scenaristul, actorii sau regizorul peliculei cred în ceea ce au încercat să transmită celorlalţi. Sunt curios dacă, plecând de la filmări, s-au gândit măcar o clipă să facă un bine cuiva necunoscut pentru a vedea dacă povestea în care joacă ei devine realitate. Cu atât mai mult cu cât, la prima vedere, pare atât de simplu. Să ajuţi trei persoane nu e greu. Sunt mulţi dintre noi care susţin că fac bine unui număr oarecare de oameni în fiecare zi. Poate unii şi fac. Dar unde se duce binele acela? Unde se opreşte? Binele pe care ni-l fac părinţii, crescându-ne aşa cum trebuie, binele pe care ni-l fac profesorii, deschizându-ne ochii asupra lumii, binele pe care ni-l fac prietenii, descoperindu-ne universul, binele pe care ni-l face cineva care ne zâmbeşte într-o friguroasă seară de toamnă. Unde se pierde? De ce nu naşte alt bine, de ce nu se înmulţeşte şi nu se răspândeşte în jurul nostru ca o epidemie? Cine rupe acel „contract“ pe care specia umană ar fi trebuit să-l aibă înscris în ADN, prin care te obligi să devii Om, dăruind ceea ce ai primit, înzecit chiar?
Un copil dintr-un film a reuşit să demonstreze, la nivelul teoriei sau al lumii de celuloid, dacă vreţi, că se poate că un singur om, unul singur, poate face diferenţa. Dar, ideea centrală e că fiecare dintre noi trebuie să fie acel singur om. Fiecare dintre noi ar trebui să vrem să schimbăm lumea, aşa nemulţumiţi cum ne declarăm.
Interesant e că problema nu începe cu faptul că nu vrem, nu ştim să facem bine sau nu credem că putem schimba ceva prin el. Ci că nu ştim să-l primim. Am ajuns la stadiul „evoluţiei“ noastre în care, dacă cineva ne face un bine, ne întrebăm imediat ce urmăreşte. Dacă te lasă să te urci primul în autobuz, te întorci să vezi dacă nu vrea să-ţi fure portofelul. Şi chiar dacă nu descoperim pe moment substratul (pentru că trebuie să aibă unul, nu?) întrebarea rămâne undeva în subconştient, diminuând până la anihilare binele primit. Şi, evident, acesta nu poate trezi în noi dorinţa de „a-l da mai departe”. Uimitor, în epoca noastră de măreţe revoluţii spirituale, omul care face bine nu devine un model, ci un specimen ciudat, suspect chiar.
va urma aici
PS. M-am străduit, din considerente jurnalistice, să găsesc sinonime pentru “bine”, ca să nu folosesc acelaşi cuvânt de prea multe ori. Se pare, însă, că binele nu poate fi înlocuit. Cu nimic altceva…
Oare ,de ce asteptam sa ni se intoarca binele? AR trebuii sa fim buni , si sa ne ferim de rau si de a face rau ; sa fim mai putin suspiciosi , mai putin reticenti , sa luam raul care ni se intoarce la un bine facut ca pe o evolutie ca pe o experienta noua . Sa dam din noi doar ce bun , binele din noi nu se va termnina , ci va creste exponential !
incet, dar sigur.
N-ai să ştii cât de mult m-am gândit la filmul ăsta!Probabil vreo 10 ani.M-am tot gândit că este posibil.Şi că pot încerca.Şi că,ceilalţi vor înţelege că se poate.Chiar le-am spus unor prieteni despre el ,că mi se părea că li se potriveşte.Făceau ei aşa…un bine cuiva,fără să aştepte nimic.Sau cel puţin aşa cred.Le-am dat filmul,i-am rugat să-l vadă.Să văd cum văd ei lucrurile.Nu l-au văzut!Dar acum,mă gîndesc din nou la el.Chiar aşa,unde se duce binele?Eu cred că ni se întoarce!Poate nu suntem destul de atenţi.Poate avem asteptări prea mari.Poate nu e binele pe care ni-l dorim în momentul acela.Dar cred că ni se întoarce.Mai devreme,sau mai târziu.Nicicând nu e prea târziu.
Am vazut si eu acum filmul. Eu am inteles ca ar trebui sa facem binele indiferent daca este sau nu bine receptat sau daca este sau nu transmis mai departe. Daca nu ne este prea frica sa-l facem. Daca nu ne gasim scuze sa nu-l facem. Daca nu suntem prea obisnuiti cu modul nostru de a fi pentru a ne “complica inutil”. Atata timp cat facem binele, ne putem numi oameni. Atata timp cat “emitem” ceva, chiar daca ceea ce emitem se pierde, nici nu ar trebui sa ne intereseze ca se pierde sau nu se receptioneaza…
Intr-adevar, este dureros sa vedem ca prea multa lume se intreaba intotdeauna “what’s in it for me”, atunci cand se gandeste sa faca ceva. Mai ales un bine.
Am uitat sa facem un bine dezinteresat, sa ne oferim sa ajutam pe cineva. Vad batrani uimiti atunci cand le intind o mana s aii ajut sa coboare sau sa urce in autobuz. Nu se asteapta, si parca sunt contrariati. Si exemplele pot continua.
O sa invat sa fac reblog sau repost, cum se face, asa incat sa postez pe blogul meu acest articol. :)Poate facem un lant piramidal al binelui? Unul care sa nu ne faca pe noi, cei de la inceput, sa fugim cu tot binele undeva in Bali sau Maldive ;)