să ne insultăm inteligent :)
Noi, românii, nu prea le avem cu subtilităţile, ironiile fine şi sarcasmul elaborat. Noi ne înjurăm de mamă, ne tragem un pumn sau ne scuipăm. Asta, şi pentru că nu prea avem umor, dar suntem tari la miştocăreală. Cu cât mai grosieră, cu atât mai de succes. Nici măcar elitele, în confruntările lor de idei, nu folosesc insulte rafinate, care să lovească puternic, fără să fie grobiene sau deplasate. Şi care, după impactul iniţial, să-l farmece şi pe destinatar cu amestecul de spirit şi inteligenţă. Există, însă, oameni care au ştiut să folosească nu doar asprimea unor cuvinte, ci şi fineţea sensurilor pe care le pot căpăta în combinaţia potrivită.
seară de film
Vă era dor de un film cald, amuzant şi trist, în acelaşi timp, sensibil, dar proaspăt şi cun un subiect inedit? Vi-l propun eu pentru astăzi. Povestea prieteniei improbabile dintre un om şi un robot (nu vă temeţi, elementul SF e doar un pretext). Sau a împăcării omului cu el însuşi, cu vârsta, cu degradarea memoriei, cu cei din jurul său. Şi, până la urmă, cu lipsa din dotare a unui buton de “Reboot”. Nu vă spun mai multe, decât că Frank Langella face un rol foarte bun, secondat de o aceeaşi talentată Susan Sarandon! De văzut cu familia şi/sau prietenii :)
seară de film
Nu ştiam despre Edith Piaf decât că are una dintre cele mai frumoase voci ale tuturor timpurilor şi că a cântat câteva melodii care vor rămâne în istorie şi vor emoţiona oamenii mult timp de acum înainte. Nu ştiam ce viaţă plină de durere a avut, nici de tendinţele ei de autodistrugere, de sensibilităţile ei, de slăbiciunile ei, de iubirile ei. Nu ştiu nici acum şi, probabil, nu voi afla niciodată, de ce ard unii oameni atât de repede şi cu o asemenea intensitate. Un film trist, plin de muzică. O Marion Cotillard excepţională. Demnă de un Oscar :)
halucinantul locatar de la Cotroceni!
Îmi propusesem să nu mai scriu o vreme despre politică şi despre personajele ei pitoreşti. Dar apariţia de ieri a locatarului de la Cotroceni mi s-a părut atât de halucinantă, încât nu mă pot abţine. Din păcate, omul are obiceiul de a ieşi să spună ce-i trece prin cap, fix în timpul jurnalului meu de la ora 18. Ceea ce înseamnă că, vrând, nevrând, trebuie să stau în studio şi să-l ascult, ca să pot să-i informez pe telespectatorii care au ratat sublimul moment, dar mor dacă nu află ce-a mai debitat aşa numitul preşedinte. Ei bine, a avut o altă performanţă demnă de cartea lui Pierre Accoce (cunoscătorii ştiu despre ce vorbesc, ceilalţi să caute pe google :).
şi-a fost (din nou) premiera piesei mele “Autorul” – partea a 4-a – spectacolul
Sâmbătă, 2 noiembrie 2013! Teatrul Dramatic “I. D. Sîrbu” din Petroşani. A doua premieră a piesei mele, Autorul, de această dată, cu numele ei original. Emoţii… aşa-şi-aşa :) Bucurie, în schimb, mare. Adevărul e că nu mă aşteptam să-mi văd textul pus din nou în scenă, la nici un an de la momentul Reşiţa. Când am primit telefonul regizorului, Boris Melinti (căruia-i mulţumesc nu doar pentru că i-a plăcut piesa mea, ci şi pentru că e un om deosebit), am avut aşa, o senzaţie de deja-vu. “Radu, ştii, sâmbătă ai premiera, vii?” Abia după ce m-am dezmeticit, am realizat că gândurile mele, transpuse în dialoguri imaginare, vor ajunge la alţi oameni, dintr-un alt colţ al ţării. Dacă n-o să le placă?
