La prima vedere ai putea crede că e un film despre Dzeu. Mai ales că personajul central chiar crede că acesta are un plan cu el, și de aceea l-a dăruit oamenilor. Dar este, de fapt, o poveste despre prietenie și despre răspunsurile pe care le găsești atunci când nu călătorești singur. Despre cum poți însemna mult pentru ceilalți atunci când tu crezi că meriți să fii printre ei. Despre cum te privesc ceilalți și cum o faci tu. Actorul principal are doar 11 ani și suferă de aceeași boală ca și cel pe care îl întruchipează. El n-a mai jucat de atunci , și, de atunci, a absolvit MIT.
Citește restul articolului
seară de film
Doi prieteni pleacă la drum. Și aleg o rută mai puțin circulată, prin deșert. Și rămân în pană. Și lucrurile o iau razna. Și cei doi încep să.și spună nespuse. Adunate și ținute în adânc mult timp. Și aflăm cam cum au fost viuețile lor și cum i-au adus împreună în mijlocul pustietății. Și lucrurile ies de sub control. Și cei doi ar trebui să lase cearta de-o-parte, ca să supraviețuiască. Un thriller psihologic, interesant și bine ținut în mână. Cu un twist :)
Citește restul articolului
când sunt deștept pe facebook (3) :))
E, pe undeva, fascinant ce senzație îți dă facebook-ul. Te uiți și tu, ca omul, la televizor, și-ți vine să comentezi ceva ce-ai văzut acolo. Și n-ai cu cine. E, cum n-ai cu cine? Cu milioanele de fani de pe facebook :) Și scrii repede ce ți-a trecut prin cap. Și, pe măsură ce se înmulțesc like-urile, se întărește senzația că ai spus ceva deștept, amuzant sau profund :)) Ceea ce te încurajează să recidivezi :)
seară de film
Ne întâlnim iar cu regizorul meu italian favorit. De data asta, el părăsește Italia, și ca locație, și ca atmosferă, și ca tematică, și ca subiect. E un film despre iubire și aparențe, despre artă și artiști. Dar nu din cei la care vă gândiți voi. Chiar dacă nu seamănă cu multe din creațiile sale precedente, pelicula de azi poartă amprenta inconfundabilă a lui Tornatore. Și, așa cum ne-a obișnuit, atenția pentru detalii, atât la scenariu sau la regie, cât și la imagine, este definitorie pentru rezultat. Interesant, original, profund. Cu un Geoffrey Rush care face un rol impecabil. Nu lipsește, desigur, muzica lui Ennio Morricone :)
Citește restul articolului
cu entuziasm, spre evul mediu
Aşa cum s-a-ntâmplat mereu de-a lungul istoriei, în perioade tulburi, marcate de scăderea nivelului de trai şi de educaţie, oameni tind să-şi caute refugiul în religie şi să apeleze la o reţetă uşor de urmat şi relativ ieftină, pentru obţinerea beneficiilor pe care viaţa şi propriile puteri şi calităţi întârzie să le aducă. România nu face excepţie. Compensarea lipsei de evoluţie în planul civilizaţiei cu un amalgam ritualic de simboluri şi dogme este din ce în ce mai pregnantă şi, concomitent, mai contrastantă cu ceea ce se-ntâmplă în ţările în care catedralele sunt transformate în biblioteci publice.
“DPD” = câh!
Nu suport capitalismul românesc şi afaceriştii mioritici. Singura lor preocupare e cum să facă bani cât mai mulţi din produse şi servicii cât mai proaste. Mai mult, chiar şi filialele autohtone ale coloşilor multinaţionali se comportă cu totul altfel decât şi-ar permite în alte părţi. Iar angajaţii acestor “antreprenori” sunt croiţi după chipul, mentalitatea şi metehnele patronilor. Pentru ei clientul este acea muscă deranjantă cu care trebuie să aibă de-a face, din când în când, şi căreia trebuie să-i recite papagaliceşte nişte, vezi doamne, reglementări interne. Pe ei nu-i interesează să rezolve o problemă apărută din cauza lor, ci să paseze responsabilitatea pe cel care dă banii, dacă se poate, sau pe sfântul duh, dacă nu. Şi nu te poţi plânge nicăieri, pentru că ei n-au încălcat nicio lege, decât pe cea a bunului simţ şi pe cea care guvernează în ţări civilizate raportul client plătitor – prestator de servicii.
