Nu suport capitalismul românesc şi afaceriştii mioritici. Singura lor preocupare e cum să facă bani cât mai mulţi din produse şi servicii cât mai proaste. Mai mult, chiar şi filialele autohtone ale coloşilor multinaţionali se comportă cu totul altfel decât şi-ar permite în alte părţi. Iar angajaţii acestor “antreprenori” sunt croiţi după chipul, mentalitatea şi metehnele patronilor. Pentru ei clientul este acea muscă deranjantă cu care trebuie să aibă de-a face, din când în când, şi căreia trebuie să-i recite papagaliceşte nişte, vezi doamne, reglementări interne. Pe ei nu-i interesează să rezolve o problemă apărută din cauza lor, ci să paseze responsabilitatea pe cel care dă banii, dacă se poate, sau pe sfântul duh, dacă nu. Şi nu te poţi plânge nicăieri, pentru că ei n-au încălcat nicio lege, decât pe cea a bunului simţ şi pe cea care guvernează în ţări civilizate raportul client plătitor – prestator de servicii.
Firmele de curierat nu fac excepţie. Cea mai mare hibă a “colaborării” cu ele (pe lângă preţurile nesimţite pentru a plimba un plic 10 km) este necesitatea de a-ţi lua o zi liberă şi de a sta blocat în casă, dacă vrei să primeşti un pachet, pentru că nimeni nu e în stare să-ţi indice un interval de, să zicem, maxim două ore, în care va ajunge curierul. Unii dintre şoferi te sună cu 10 minute înainte de a sosi, ca să te-ntrebe dacă eşti acasă. Alţii te apelează din faţa uşii, când văd că nu răspunzi la sonerie. Unii îţi lasă lipită pe uşă o notificare cu numărul lor de telefon. Şi poţi “negocia” cu ei un alt moment propice pentru obţine în aceeaşi zi produsul pe care ai dat banii.
Ei bine, DPD nu face absolut nimic din toate astea. Cică nu intră în serviciile oferite de firmă. Aşa că, dacă nu-ţi merge interfonul şi nu aştepţi în faţa blocului, în intervalul de livrare 10-18, bafta ta, ai toate şansele nu doar să nu primeşti nimic, dar nici să nu afli că cineva a trecut pe acolo. Dacă te duci în baie şi nu auzi bipul dat de şofer, sau eşti mai în vârstă şi îţi ia un minut să ajungi la telefon, când suni imediat înapoi, nu-ţi mai răspunde nimeni şi… desigur, mai ai de aşteptat o zi până se întoarce. Şi când s-ar putea repeta povestea, dacă nu aplici soluţia de la punctul 1.
Aşa că banii daţi au fost ai tăi, timpul petrecut la telefon şi pe net pentru a afla ce se-ntâmplă cu pachetul e al tău, ca să nu mai vorbim de nervii pe care ţi-i faci în faţa dezinteresului vădit al celui de la capătul de a rezolva situaţia în beneficiul clientului, adică a celui care îi asigură lui pâinea. Şi, ca de fiecare dată, te întrebi cum reuşesc să facă afaceri, în condiţiile în care preferă să facă 3 drumuri pentru a duce un pachet, în loc să dea un telefon de 10 bani cu ceva timp înainte de sosire. Şi-ţi dai seama că, deşi au trecut 25 de ani, România nu are o economie de piaţă, ci un sistem ineficient, dar bănos pentru unii, bazat pe principiul “merge şi aşa”, indiferent că vorbim de stat sau particular. Şi-ţi vine să-i spui ceva de dulce fiecărui autor de scrisori deschise în care se lamentează de soarta privaţilor, plecând de la imbecilitatea prezidenţială de acum câţiva ani, cu “slabul de la privat care trebuie să ducă în cârcă grasul de la stat”. Din păcate, slabi sau graşi, bugetari sau corporatişti, toţi au aceeaşi mentalitate şi acelaşi dispreţ suveran faţă de cel care, vrând, nevrând, e nevoit să apeleze la serviciile lor.
De aceea, nu numai că nu voi folosi vreodată DPD, dar voi renunţa să mai cumpăr ceva de la vreo firmă care apelează la serviciile lor. Da, da, ştiu, n-o să dea ei faliment din cauza asta. Dar măcar voi avea senzaţia că nu mă las călcat în picioare pe banii mei.
Pădure fără uscături nu este,așa că și la firmele de curierat sunt oameni și oameni,să nu generalizăm.
Pai eu nu vorbesc de oameni, ci de “politica firmei”. Dupa cum mi s-a explicat, ea e de vina!
ba mai dau si faliment cate unii,
e in politica firmelor straine sa se poarte jegos cu noi (nu stiu cum e – vazut de localnicii de acolo- prin alte tari socialiste)
si asta incepe prin desemnarea ambasadorului sau directorului, delegatiilor etc, din randul unor angajati de mana a treia.
(romtelecomul grecesc sau gdf sau enel sau reifesen sau…. nu mai spun ca nu e politic corect )
dar ideia ca trebuie, fara retinere, sa mentionam numele prestatorului rau, mi se pare importanta
asta in opozitie cu sfiala cu care apar informatii “stiti, nu putem mentiona firma/sau societatea etc”
Este cât se poate de corectă atitudinea ta. Chiar dacă respectiva firmă nu dă faliment, în timp, acest mod de raportare a clienților, la deficiențele prestatorilor de servicii, determină cel puțin o modificare a comportamentului general al acestora față de clienți, adică exact față de cei pe a căror cerere este construită existența lor. Chiar dacă puterea exemplului își manifestă efectele mult mai târziu decât așteptările noastre, sunt pe deplin adeptul oricărei măsuri legale, de bun simț și de civism, prin care opinia publică să poată lua cunoștință despre disfuncționalitățile unor firme și/sau ale unor salariați ai acestora.
Întotdeauna am lăudat ceea ce era de lăudat și am criticat ceea ce era de criticat, în așa fel încât să audă cât mai multă lume, fie că era vorba de firme de renume ori doar mici magazine de cartier. Și, sincer, eu am văzut schimbări în timp, fie prin îmbunătățirea unor servicii, de obicei dublate de o atitudine mai plină de solicitudine și respect, fie prin dispariția (chiar falimentul) ori decăderea unor firme/prestatori.
Eu, de ani de zile, obișnuiesc să spun aproape oricui (fără să-i oblig să mă asculte – bineînțeles, respectivilor nu le mai zic), că prefer ca, la acelasi preț, să mai merg o sută de metri pentru a cumpăra ceva, dar să știu că acolo sunt servit de un om civilizat, care știe să-mi răspundă la salut și care îmi răspunde cu același respect cu care îl tratez eu pe el. În aceeași măsură le spun oamenilor (atât clienți, ca și mine, cât și negustorilor), că între doi ofertanți de servicii, de nivel apropiat (ca manieră de raportare la client), îl voi alege pe acela care promovează cel mai atractiv preț.