Ne apropiem de sfârşitul călătoriei prin Milano. Puţin obositoare, dar a meritat pe deplin. O evadare din gri-ul arhitectural şi uman în care se (şi mă) înăbuşe Bucureştiul. Sau toată ţara, dacă vreţi. Din păcate, prea scurtă şi, mai ales pentru mine, prea plină pentru a putea fi asimilată total la nivelul memoriei faptice, ci mai mult la cel al senzaţiilor şi emoţiilor care, aşa cum mi-a arătat viaţa, se vor integra în timp în structura mea interioară. Dar, destul cu vorba, să purcedem…
– dimineaţă descoperim lângă hotel 
un părculeţ dedicat exclusiv seniorilor. Două piste unde să joace bocce, câteva măsuţe pentru şah şi o grădiniţă în care să planteze şi să îngrijească flori. Şi mult spaţiu în care să vorbească tare despre fotbal şi politică. Erau destul de mulţi bătrânei care se bucurau de rezultatul gândului cel bun al administraţiei locale. Poate nu întâmplător, chiar alături e o şcoală generală.
– mâncarea (în supermarketuri) e la fel, dacă nu mai ieftină decât în România. Cu salariul mediu de la noi, un om s-ar descurca mult mai bine cu cheltuielile alimentare (desigur, neluând masa în oraş sau micul dejun la bar, ci acasă). Ceea ce m-a surprins, însă, a fost oferta sărăcăcioasă. Foarte puţine tipuri de salam, de exemplu, şi foarte puţine firme care produc acelaşi sortiment. Şi e valabil şi la brânzeturi, şi la conserve. Mai mare diversitate la iaurturi. În schimb, la ciocolată… dezastru. Mă plângeam mereu că în România cei de la Milka nu aduc sortimentele lor pe care le vedeam pe siturile firmei mamă. Ei bine, la Milano sunt şi mai puţine. Desigur, o duc bine la Panettone, care e şi de vreo 3-4 ori mai ieftin ca-n România. Iar uleiul de măsline extravirgin… tot aşa. Evident, preţurile explodează la micile pasticerii şi baruri, unde produsele „hand-made” costă sensibil mai mult decât cele realizate industrial, dar încă destul de puţin pentru media salariilor milanezilor.
– în sfrşit, după zile întregi de bătut străzile, un element reconoscibil din filmele italiene: haine atârnate la uscat :)
– şi, dacă tot am vorbit de haine, la 5, hai 10, paşi de Dom, pe o străduţă, un magazin inedit. Mai degrabă un depozit. care vinde blugi, geci, rochii, încălţări… la kil! Multe dintre produse sunt de firmă. Mă rog, aşa zic ei, eu n-am recunoscut decât sigla converşilor, despre care am înţeles eu mai demult că ar fi nişte tenişi de fiţe.
– trebuie să recunosc: am scăpat de ideea preconcepută că shoppingul la Milano e o invenţie a piţipoancelor pentru a le toca banii sugar-daddy-urilor fotbalişti, asfaltangii, manelişti etc… Dacă vrei (mai ales ca femeie) să-ţi iei ceva frumos şi de calitate, şi dispui de oareşce fonduri, merită un drum până în capitala modei. Exceptând fiţoşeniile, hainele sunt mult mai elegante şi mai ieftine ca în mall-urile noastre. Din câte am văzut eu, însă, multe românce se duc până acolo ca să-şi ia aceleaşi urâţenii ţipătoare, doar ca să se laude că sunt de la Milano!
– am avut parte de o vreme splendidă, cu peste 23 de grade şi muuult soare. Cald de mânecă scurtă şi bermude. Italienii, în schimb, încotoşmănaţi în geci sau sacouri, unii chiar în paltonaşe. Am înţeles, unii plecaseră dimineaţa de acasă, când, poate, era mai răcoare. Dar la 2 la prânz, la 24-25 de grade, de ce nu-şi dădeau jos gecile matlasate?
– apropo de căldură… Milano e plin de cişmele! Un lucru apreciat de noi mult, mult! Ai zice că ei au fost ocupaţi de turci, nu noi!
– în schimb, nu prea are monumente, în sensul statuilor. Sunt câteva, dar mult mai puţine decât te-ai aştepta de la un oraş cu atâta istorie în spate. Dar, cine vrea, totuşi, statui… se duce în cimitir! Una dintre atracţiile oraşului (notată corespunzător pe orice hartă) este locul de veci al multor foşti nobili, burghezi îmbogăţiţi, artişti, care s-au întrecut în a-şi personaliza mormântul. Astfel încât găseşti acolo de la cavouri cu turnuleţe, înalte cât o casă cu două etaje, până la ansambluri sculpturale monumentale, statui clasice sau suprarealiste, opulente sau discrete, din marmură sau granit. Dincolo de aerul uşor morbid, e interesant de văzut cum au ţinut oamenii să-şi marcheze locul în care se vor odihni mult timp de acum înainte.
– şi, dacă tot am vorbit de lucruri care ne pot da fiori pe şira spinării, cel mai neplăcut moment al întregii călătorii la Milano s-a petrecut în metrou, când lângă noi s-a oprit o cerşetoare româncă, trecută de a doua tinereţe, care s-a apucat să-i tragă de mânecă pe oameni, cerându-le jumate în română, jumate în italiană, de pomană. Şi, deşi a fost ignorată, a continuat să stea acolo şi să-şi spună poezia. Am fost tentat s-o trimit la plimbare, dar m-am gândit că o să-şi dea seama italienii că sunt de-un neam cu ea. Şi mi-ar fi fost prea ruşine. Şi-aşa mă gândeam că noroc că peninsularii nu prea au aplecare spre limbi străine, altfel ar fi recunoscut că vorbim româna şi ne-ar fi asociat imediat cu cerşetoarea insistentă. Care NU era ţigancă. De altfel, toţi cerşetorii pe care i-am văzut prin oraş erau români neaoşi, nicidecum romi.
– şi, ca să închei cu subiectul, nu ştiu cum îi suportă italienii pe (unii) români. Sincer nu ştiu. Eu, dacă aş fi trăit într-un oraş civilizat, curat, cu trotuare largi şi clădiri impunătoare şi bine întreţinute, aş fi fost mai mult decât deranjat de cerşetorii aşezaţi în mijlocul unor mormane de zdrenţe sau oprindu-se în faţa ta, bolborosind minute în şir o păsărească despre „una moneta, siniore, pier favore”. Se sparie gândul la cum arată “taberele” de nomazi de la marginile marilor oraşe din peninsulă! Din punctul meu de vedere, occidentalii, în marea lor majoritate, sunt extrem de toleranţi!
– cel mai mult mi-au plăcut curţile interioare. Unele sunt absolut spectaculoase. Atriumul, moştenit din îndepărtatul Imperiu roman, era destinat să-i permită proprietarului casei să se relaxeze, departe de ochii trecătorilor. De aceea, de cele mai multe ori, abundă în detalii arhitectonice (coloane, fresce, basoreliefuri, fântâni) care să facă şederea sau simpla trecere pe acolo cât mai plăcute.
Acestea fiind spuse, să tragem linie şi să adunăm. Dă detaşat cu plus! M-am simţit foarte bine să mă reîntâlnesc cu Italia după 20 de ani, să vorbesc iar limba, să respir aer de civilizaţie. Parcă luasem o pauză de normalitate. N-aş putea, însă, trăi în Milano. E puţin prea rece pentru mine. N-aş reveni prea curând în el, dar sigur m-aş întoarce des în Italia, pentru că sunt atâtea locuri de văzut, de simţit, de asimilat interior.
PS. Dacă doriţi să vedeţi pozele mai mari, click pe ele.
va urma
***
Dacă ţi-a plăcut, citeşte şi celelalte episoade:
