E foarte greu să scrii despre Milano, mai ales atunci când nu eşti vreun Calistrat Hogaş, nu ai umorul necesar de a transforma orice banalitate într-un motiv de surâs şi când nu ţi s-a-ntâmplat nimic memorabil care să evoce peste ani călătoria.
Sunt un turist de oraş. Îmi plac clădirile, străduţele, monumentele, bulevardele, frescele, basoreliefurile, balcoanele şi portalurile! Şi, din fericire, Milano are din acestea din plin. Ca orice aşezare italiană, şi acesta mi-a hrănit din plin curiozitatea şi bucuria de a privi după colţ, în speranţa unei descoperiri care să facă parcursul cât mai savuros şi automotivant. Merg mult pe jos şi, cu harta în mână, încerc să acopăr cât mai mult, chiar dacă nu sunt notate atracţii turistice. Şi, evident, ca şi în viaţă, cele mai surprinzătoare lucruri nu apar trecute în nicio hartă.
Eu vizitez oraşele aşa cum citesc o carte. Nu reţin “citate” (decât dacă le notez sau, în cazul drumeţiilor, le fac poze), dar la sfârşit mă simt mai complex, mai bogat, mai în rezonanţă cu semenii mei care au scris sau au pus piatră peste piatră. Rămân cu o senzaţie de ansamblu iar detaliile se estompează în timp. Ceea ce, ca şi în cazul cărţilor (sau a filmelor), îmi permite să mă bucur de retrăirea lor, după o perioadă, fără să am sentimentul banalizării, prin cunoaşterea iminentului.
Dar, pentru că acum ştiam că am şi un blog care trebuie hrănit, m-am dotat corespunzător cu reportofon şi aparat foto. Şi am încercat să-mi notez, în imagini şi comentarii, orice element mi s-a părut mai interesant. Lucruri pe care nu le poţi găsi în ghidurile de călătorii. Şi care, de fapt, nici nu pot fi transferate altora decât în mod superficial, ele făcând experienţa întâlnirii cu un spaţiu nou, una personală şi ireproductibilă.
Am lăsat deoparte aproape tot ce poate găsi oricine pe net, dând search după “Milano”. Oricât o fi de impresionant (şi este), Domul arată la fel şi în fotografiile mele şi în cele ale oricui altcuiva. Diferenţa stă în senzaţia pe care am avut-o privindu-l şi pe care, oricât de bogate mi-ar fi cuvintele, şi oricât de meseriaş aş fi eu să le combin, n-aş reuşi să v-o transfer. Pot să încerc să v-o definesc, dar atât. Am avut sentimentul măreţiei omului. Reconştientizarea capacităţii lui de a crea frumos, în numele unei credinţe. Am avut aceeaşi amărăciune că astfel de dovezi ale depăşirii animalului din noi s-au concretizat în special pentru a obţine bunăvoinţa un ipotetic stăpân atotputernic şi nu pentru a contribui la fericirea şi echilibrul din vieţile celorlalţi muritori.
Aşadar, începând din episodul următor, cu liniuţe, câteva idei, observaţii şi concluzii din cele 6 zile petrecute în capitala Lombardiei.
PS. Pentru a vedea fotografiile mai mari, click pe thumb-uri.
Multumesc pentru tot ce scri,fie politica sau alte subiecte!
Fiind mai in varsta imi place sa-mi reamintesc,citindu-te,din calatoriile mele prin europa.
Spor in toate1
radu in sfirsit ai reusit sa ajungi si la milano!
sper ca asteptarile tale au fost pe masura ! sunt nerabdatoare ,citind pe blog-ul tau, sa vad si eu orasul si cu ochii tai dupa ce ochii mei l-au privit de citeva ori!
mi-ar fi placut sa-ti insotesc pasii in aceasta calatorie si sunt sigura ca otpica mea de a privi locurile si oamenii ar fi fost mult mai diversa!
si desigur mai interesanta!
imi place mult stilul tau narativ !
ciao !
a presto!
Dar de ce esti asa modest ? Nu esti Calistrat Hogas e adevarat ,dar esti RADU HERJEU si ai o scriitura foarte frumosa , ceea scrii se citeste usor ,merge la suflet , si cand ai terminat de citit ramai pe ganduri … si mai spui si altora ce ai citit …
de acord cu tine dorin!