Continuă călătoria prin Milano. Chiar dacă din primele episoade ar putea părea că n-a fost o experientă plăcută, nu-i aşa. Dimpotrivă. A fost frumos şi m-am simţit foarte bine. Dar, defect personal şi profesional, am notat câteva detalii care, de obicei, nu se regăsesc în descrierile turistice. Cele mai multe sunt legate de mirări, mai mult decât de dezamăgiri. Dar să mergem mai departe…
– spre deosebire de cei din sud, italienii din nord nu gesticulează foarte mult. Şi nici nu vorbesc tare pe stradă. Nu se strigă de pe un trotuar pe altul sau de la o fereastră de peste drum. Seamănă mai mult cu austriecii, sub a căror dominaţie au stat mult timp, decât cu fraţii lor de latinitate din mai josul peninsulei. De altfel, influenţa germanică se simte peste tot, în construcţia oraşului, în aspectul clădirilor, în organizarea administraţiei.
– de altfel, m-a surprins din clipa în care am intrat în oraş că toate clădirile, fie că sunt în centru sau aiurea, pe la periferii, arată ca şi când fie au fost construite toate recent, fie în ultimii 5-10 ani cineva le-a reabilitat, ca într-un joc de calculator (Cezar), dintr-o singură mişcare. Singura explicaţie rezonabilă e că s-au folosit din start materiale de foarte bună calitate şi s-a furat puţin. Ca experienţă vizuală şi estetică, Milano e de nota 9.
– sau aproape, ca să fiu sincer, pentru că poţi întâlni şi asemenea kitschuri, dovadă că prostul-gust poate supravieţui peste tot. Arată ca odăile din mahalalele noastre de pe vremuri, văruite şi apoi “înfrumuseţate” cu ajutorul unui şablon şi a vopselei cu mică.
– milanezii nu prea merg pe biciclete. Adică o fac, dar doar pentru plimbare, nu în scopuri practice sau ecologiste, pentru a ajunge la serviciu, de exemplu. Deşi, ca în orice oraş european civilizat, există dese staţii cu biciclete de închiriat, din stocul acestora rar lipsesc mai mult de două-trei. Şi astea, din câte am văzut, luate mai mult de turişti.
– sigur, s-ar putea ca unul dintre motive să fie şi ăsta:
– 25 martie a fost una dintre zilele în care traficul vehiculelor în centrul metropolei este interzis. A fost o încântare să mergem pe mijlocul drumului şi să putem admira în voie oraşul. Desigur, şi acolo s-au găsit câţiva băieţi deştepţi care să intre cu maşinile lor (nu întâmplător unele scumpe) în centru, printre biciclişti şi pietoni. Norocul lor că, aşa cum spuneam, nici din primii n-au fost foarte mulţi, şi nici prea multe forţe de ordine n-am văzut. O iniţiativă excelentă, care se repetă lunar, din câte am înţeles. Mă gândeam că, în Romania, nici cu armata n-ai reuşi sa impui respectarea unei astfel de decizii. Ca să nu mai spun de strigătele “săriţi, se întorc comuniştii!” care s-ar auzi din gurile troglodiţilor.
– n-am văzut niciun câine vagabond. Şi mă îndoiesc profund că au fost vreodată. De altfel, cred că apariţia unui astfel de exemplar ar provoca un haos generalizat, italienii fie ar intra în panică şi ar cere ajutorul Armatei Salvării, fie nu s-ar mai duce la muncă sau la bar, la prânz, şi ar sta năuci să facă poze animalului, pentru a împărtăşi evenimentul cu prietenii pe facebook
– în finalul episodului de astăzi… Scala din Milano! Faimosul teatru nu m-a impresionat, din păcate! Sigur, o să-mi spuneţi că nu e important ambalajul, ci ceea ce e înăuntru. De acord, dar totuşi… la 5 metri de el e Domul! Şi discrepanţa dintre templul lui dzeu şi cel al muzicii e niţel cam mare. Cel din urmă arată ca un teatru bănăluţ, din vreo urbe mai răsărită (seamănă cu fostul teatru naţional de la noi, de pe Calea Victoriei). Am încercat să mi-l imaginez în locul lui pe Pavarotti. Ei bine… grandios, impunător, monumental! Şi mi-a plăcut!
***
Dacă ţi-a plăcut, aici găseşti primele episoade:
– Milano – prima puntata (primul episod)
bine ca ai afisat “seconda puntata” o scapasem , cate episoade zici ca ne oferi ?
Probabil 6 :)