telefonul

Zgândări iar telefonul cu privirea. Cutia aceea de plastic negru, lucios, ascundea singura lui legătură cu prezentul. Cablul, răsucit sălbatic, părea uitat acolo şi conectat aiurea. Dacă ar fi ridicat receptorul, dar n-o va face, asta ştia cu siguranţă, ar fi putut auzi sunetul ascuţit al tonului… uneori sună trist, ca o sirenă de ambulanţă, alteori strident, ca o alarmă de maşină sub care s-a adăpostit de ploaie un câine gri. Vesel nu-şi aminteşte să fi auzit tonul. Sau poate a uitat…

Ar fi putut forma un număr, la întâmplare. Ca atunci când eşti copil şi crezi că toată lumea abia aşteaptă să râdă cu tine. S-aştepte să sune… Ocupat. Ca o uşă închisă la capătul unui coridor fără ferestre. Tresari chiar dacă n-ai idee ce-ar fi putut să se-ascundă în spatele ei. Şi ţi-e frică, pentru doar o clipire din ochii orbi, să te-ntorci. Dar trebuie, umărul tău stâng nu rezistă la uşi închise. Şi formezi iar… Acum sună. Lung, prelung… şi când vrea să închidă, să-i răspundă cineva… un alo obosit, e doar 1 noaptea. Sau un alo furios, deranjat din faţa televizorului. Un altul cald, al aşteptării. Un alo repezit, spus de după umărul lipit cu receptor cu tot de cap, peste o chiuvetă în care burlăcia îşi spală batistele. Sau unul străpezit de atâtea telefoane la care nu vorbeşte nimeni, dar ştie ea cine e… Dacă ar ridica receptorul… toţi aceşti oameni ar începe să existe. Să respire, să gândească, să iubească. Lumea s-ar umple brusc de voci. Spaţiul alb în care-şi rostogoleşte acum ochii, s-ar umple de viaţă. Viaţă crudă, cu asperităţi, viaţă primitivă de miez de noapte.
A fost o vreme când plângea la telefon. Sau râdea. Visa sau uita, se resemna sau urla până apăreau pete roşiatice pe pereţii incredibil de albi. Telefonul era legătura lui cu trecutul şi cu viitorul. Nu exista prezent pentru că nu exista cuvânt care să rămână doar în receptor. Toate zburau, abia rostite, fie şi şoptit.
Cutia aceea de plastic ascundea milioane de oameni în viaţa cărora ai putea irumpe, ca un intrus cu ochii pe ceas. Apare în viaţa lor preţ de un cuvânt, două, şi apoi dispare. Dar există. Măcar în momentele acelea există pentru oameni. E doar o voce fără nume, dar măcar… Oamenii aceia se concentrează o secundă, sperând să recunoască vocea. O secundă, eşti întruchiparea speranţelor lor că la capătul firului s-ar putea afla…
Un schimb echitabil de vieţi. Şi ei şi el ar începe brusc să existe unii pentru alţii, în spaţiile lor conformiste, între pereţii lor albi. Preţ de un alo, oamenii aceia şi el ar fi împreună. Preţ de un alo… doi…

Categorii: cuvinte
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular: