Putem avea aceeaşi atitudine în faţa unui tablou sau a unei poezii? În faţa unei fotografii sau a unui gest? Nu cumva, în aceste cazuri, atribuim din oficiu o intenţie creatorului? Aceea de a spune, de a ne spune ceva? De a ne face să înţelegem sau să simţim puţin din universul său pe care şi l-a interiorizat pentru a-l putea recrea în cuvinte sau culori? Nu aşteptăm ca mintea noastră să fie inundată de idei, aşa cum sufletul nostru e inundat de emoţii?