Vine o vreme când cuvintele se răzvrătesc, pur şi simplu. Nu mai vor să se aranjeze cuminţi, în şir indian, pregătite să spună banal şi concis, ceea ce avem noi senzaţia că vrem să spunem celorlalţi. Te rogi de ele, le ameninţi, le întorci spatele, le cazi în genunchi. Inutil! Nu vor şi pace să se-nşire pe hârtie (sau pe ecran). Unul se pune sus, altul jos, unul în diagonală. Ce să faci? Tot ai senzaţia că ai ceva de spus, dar n-ai cu ce!
Şi-atunci, intri în jocul lor, te aşezi şi tu pe diagonală şi laşi cuvintele să alunece pe tine. Te legi apoi la ochi, realitatea devine brusc alta, şi începi să le cauţi. Şi ele râd şi aleargă în jurul tău şi aruncă în tine cu diacritice.
Oamenii se strâng ca la urs şi se chinuie să-nţeleagă ce se petrece. Unii confundă scena cu o poezie… Ce ştiu ei?
Radu (covorul-meu…) Cuvintele de mai sus imi aduc aminte de o gluma veche:
SUNT PE VAL!
(si valul merge spre stabilopozi) – :)))))))))))
Frumos scis.
Raurile ascund curenti. Important este sa stii sa-i folosesti, sa te lasi purtat de ei, nicidecum sa li te-mpotrivesti
Foarte frumos. Se vede profesionistul din tine.