Sincer să fiu, nu știu ce așteptări aveam când am ajuns la Moscova. Sigur, văzusem și răzvăzusem poze din Piața Roșie. Și cam atât. Îmi imaginam, desigur, că nu poate să arate ca vreun oraș de pe la noi, chiar și numai pentru că a fost capitală imperială atâta timp. Dar trebuie să recunosc, spre rușinea mea pentru preconcepțiile avute, că eram pregătit mai degrabă pentru un aer oarecum provincial, pentru o pastișă mai low cost a marilor metropole europene: Paris, Londra, Viena. Și, ținând cont că situația economică a Rusiei, după prăbușirea URSS, n-a fost strălucită, bănuiam că asta se va reflecta și în starea generală a clădirilor. Nu puteam să mă înșel mai rău!
Cu metroul prin Moscova
Auzisem că metroul din Moscova e deosebit. Iar cei care l-au construit au vrut ca, pe lângă latura lui clar utilitaristă, să aibă și una care să-i bucure pe oameni și la un alt nivel. Și să-i facă să uite că sunt într-o carcasă de beton, la mulți metri adâncime, sub tone de pământ. De aceea multe stații seamănă mai mult cu săli din clădiri istorice sau chiar muzee, cu fresce, mozaicuri, statui sau basoreliefuri incredibile. Evident că oamenii par să se fi obișnuit cu ele și nu le mai observă, în schimb zâmbesc când văd turiștii făcând poze.
Seară de film
Cred că a fost primul film despre Holocaust pe care l-am văzut. Nu e, așadar, de mirare, că m-a marcat. Nu-i vorbă, c-a și fost foarte bine făcut și jucat. Sigur, mai târziu aveam să descopăr că nu e o întâmplare pentru Steven Spielberg, dar pe atunci nu-i prea cunoșteam peliculele. Pentru cei mai tineri care nu l-au văzut, filmul spune povestea unui personaj (real) extrem de interesant: un afacerist german, lacom și vanitos, se confruntă cu o problemă în timpul celui de-al doilea război mondial. Riscă să dea faliment pentru că regimul nazist îi deportează muncitorii evrei. Și, ceea ce începe ca o tentativă egoistă de a-și salva investiția se transformă într-o cruciadă de a salva cât mai mulți evrei de la moartea care-i aștepta în lagăre. Filmul a primit 7 premii Oscar. Iar Liam Neeson a ratat premiul doar pentru că a fost înfrânt de fenomenalul Tom Hanks din Philadelphia.
Seară de film
Prima dată am văzut acest film pe sărite. Și nu mi-a plăcut. Mi-a lăsat senzația unui exces de violență nenecesar. Apoi, câțiva ani mai târziu, l-am văzut pe îndelete. Și mi-am dat seama că nimic nu e inutil în el. Regizorul David Fincher, creatorul Se7en și The Curious Case of Benjamin Button, reușește să-i pună la treabă pe Brad Pitt și Eduard Norton în această peliculă plină de tensiune. Un funcționar insomniac și un vânzător de săpun descoperă cum bătaia fără menajamente poate fi o formă de catharsis. Pun, astfel, bazele unui club în care toți cei stresați de viață se întrec în a-și căra pumni cu nemiluita, sperând să dezvolte o altă viziune asupra lor și a universului. Cum era de așteptat, lucrurile degenerează și încep să alunece rapid către un posibil deznodământ tragic. Care, însă, s-ar putea să vă surprindă :)
Seară de film
Trebuie să recunosc că nu știu dacă cinematografia rusească de azi abordează subiecte care au legătură cu perioada sovietică. Probabil că da, dar nu ajung, din motive simple de intuit, în atenția spectatorilor din afara țării. Așa că se ocupă americanii de asta :) Adică produc filme care spun povești dramatice dintr-o eră întunecată nu doar pentru URSS. Azi vă propun să aflăm cum tratau oficialitățile de la Moscova apariția unui criminal în serie. Cum încercau să mușamalizeze lucrurile, pentru a nu permite nimănui să asocieze deviațiile cu raiul comunist. Tom Hardy face un rol foarte bun (când n-o face?) dând viață unui investigator al poliției politice dedicat partidului, mai din topor, dar corect. Încercând să descopere identitatea unui criminal pedofil, se confruntă nu doar cu absurditatea sistemului politic, ci și cu probleme familiale, cu invidia și ura celor din jur și cu percepția pe care mulți oameni o au despre cei ca el. Singurul lucru care nu mi-a plăcut și nu l-am înțeles a fost accentul rusesc folosit de actori!
Seară de film
Nu cred să existe mai buni ”artizani” ai filmelor biografice decât americanii. Au un talent aparte de a propune spectatorilor o reflectare emoționantă și motivațională a vieților unor personalități din istoria lor, fie că vorbim de politicieni, artiști, sportivi, sau tot felul de oameni care au produs o schimbare în mersul lucrurilor și pot reprezenta un exemplu pentru tineri. Vă propun azi să-l cunoașteți pe Jackie Robinson, primul baseballist de culoare care a jucat în liga profesionistă. Dar, dacă mă întrebați pe mine, nu el e personajul principal al peliculei, ci omul care a făcut posibilă ascensiunea lui și pătrunderea într-o lume deschisă, până atunci, doar albilor. Terifiante trimiterile la segregarea rasială a acelor vremuri, mai ales când te gândești că nu au trecut nici 70 de ani de atunci.
