despre televiziuni şi veveriţe…

În seara asta a mai apărut o televiziune de ştiri. A 8-a! Să le numărăm coane Fănică! România TV, Antena 3, Realitatea, B1, The Monney Channel, Giga, TVR Info şi, de azi, Digi 24. Un rai mioritic al informaţiei şi al consumatorilor ei. Acum 12 luni, în nişă nu existau decât 3 posturi: Antena, Realitatea şi Monney. În an electoral s-au înmulţit ca ciupercile, ca şi când în România alegerile şi perioada precedentă lor ar fi o sursă abundentă de informaţii importante pentru naţiune şi nu doar o suită de emisiuni plicticoase cu politicieni banali, dar groşi la pungă, promisiuni deşănţate, ştiri banale despre găleţi şi pungi cu făină, zvonuri ştampilate cu Exclusiv şi, cel mai important, tentative disperate de a părea obiectivi în subiectivismul nostru transparent.

În cea mai mare parte a timpului, România nu e producătoare de ştiri. De informaţii esenţiale sau măcar utile. La noi, cel puţin după Revoluţie, nu s-a întâmplat mai nimic remarcabil. 24 de ore sunt prea multe pentru cât de puţine lucruri importante se întâmplă. Viaţa de zi cu zi e marcată doar de discrepanţa dintre problemele şi grijile celor amărâţi şi ostentaţia parvenirii celor bogaţi. Politica noastră e searbădă, economia e impotentă, cultura sectară, anchilozată şi provincială, iar mondenul e populat de personaje de cele mai multe ori groteşti. Stăm bine la capitolul accidente, incendii, crime şi violuri şi, desigur, mici mizerii descoperite sub sau pe preşurile unor caricaturi antropoide, de cele mai multe ori imunde.

Explozia numărului canalelor de ştiri duce, inevitabil, la acutizarea disperării goanei după informaţii şi, în ultimă instanţă, din cauza precarităţii acestora, la fabricarea altora. Nu neapărat în sensul inventării lor, ci al exagerării, ca rezultat al presiunii din ce în ce mai mari de a face din rahat bici. Vor fi inventate alte “vedete”, pentru a avea despre cine difuza senzaţionale exclusivităţi. Cu cât sunt mai goale de substanţă, cu atât mai bine, înseamnă că vom ţine în faţa televizoarelor o masă mai mare de oameni atât de nemulţumiţi de vieţile lor încât îşi umplu golurile interioare cu orice amănunt trivial al existenţelor stupide ale unor personaje, în definitiv, triste.

Aflându-mă la un post de ştiri din Boston (care, în perioade de pace, avea audienţă mai mare decât CNN-ul), directorulului i-a scăpat, într-o discuţie, sintagma “ştirea cu veveriţă”. A răspuns mirării mele, (jurnalistice, desigur), cu o poveste despre un obicei din trecutul nu foarte îndepărtat al staţiilor de ştiri americane, de a începe orice jurnal cu un material despre o crimă, sinucidere, accident… Orice, dar să fie cu sânge. Desigur, un război era de preferat, dar de unde să iei un masacru rwandez chiar în fiecare zi? Şi-atunci, într-o zi, din disperare şi lipsă de materie primă (acolo un punct de rating înseamnă mulţi, mulţi bani), un editor a decis să deschidă principalul buletin cu informaţia că o veveriţă a fost călcată de un camion. Evident, împachetată ca la carte: transmisie în direct de la locul tragediei, specialişti în trafic sau în veveriţe, cetăţeni indignaţi, ecologişti, antecedentele şi profilul psihologic ale şoferului vinovat! Aşa se face istorie în televiziune! De atunci, de câte ori un editor nu are sânge de arătat în prima ştire, se face trimitere la episodul de mai sus şi, eventual, se face câte o farsă unui reporter începător şi este trimis să găsească o veveriţă călcată pe şosea.

Mă întreb câte veveriţe vor trebui să moară în România pentru a satisface cum se cuvine dorinţa de a informa poporul…