Compromisul, ca filosofie de viaţă (2)

Apoi, odată făcut, compromisul devine o parte din noi. Ne pregătim să-l apărăm în faţa celorlalţi aşa cum facem cu lucrurile în care credem. O luptă din care trebuie să ieşim învingători. Altfel, vom fi nevoiţi s-o luăm de la capăt cu justificările. Dar, între timp, vom fi făcut compromisul. Iar un compromis atrage după sine altele ca el. Odată abandonat un principiu, se clatină toate celelalte. Asta în cazul în care scara noastră de valori nu era o adunătură de idei culese de la alţii sau îngurgitate mecanic odată cu laptele matern. Chiar dacă nu realizăm, nimic nu mai e la fel ca înainte. Am renunţat la o parte din noi şi ea trebuie înlocuită.

În fond, un compromis nu e un compromis decât atât timp cât noi îl considerăm ca atare. Dacă reuşim să ne convingem că avem nevoie de el ca de aer, că viaţa noastră depinde de asta, că nu putem merge mai departe fără să abdicăm de la valorile noastre, compromisul devine o necesitate. Totul e între mine şi mine. Şi cum eu sunt cel care a stabilit scara de valori, tot eu sunt cel ce-o pot modifica, în funcţie de circumstanţe. În timp, voi căpăta chiar o dexteritate remarcabilă în a schimba priorităţile între ele şi de a transforma fiecare valoare renegată într-un câştig personal.

Ba chiar putem deveni mândri de abilităţile noastre de a ne adapta. Putem fi admiraţi pentru uşurinţa cu care schimbăm macazele, trecând de pe o linie moartă pe una viabilă, renunţând la câteva principii. Nu asta înseamnă reuşita în viaţă? Să te poţi adapta rapid, să iei decizii în situaţii limită, fără sentimentalisme şi procese de conştiinţă. Toată lumea îi apreciază pe învingători. Nu-i întreabă nimeni câte valori au aruncat din nacelă pentru ca balonul lor să zboare. Şi-apoi, de ce ar face-o? Nu câştigi un război numărându-ţi morţii.

Rareori omul a reuşit să se pună de acord cu conştiinţa sa. Accesoriu nesolicitat, dar costisitor, al statutului nostru uman, conştiinţa reuşeşte, de cele mai multe ori, să se afle în conflict mocnit cu posesorul. Şi nimeni nu vrea să se afle într-o stare conflictuală permanentă. Iar cel mai simplu mod de a evita confruntarea obositoare cu conştiinţa este să renunţi la principii şi valori. N-ai principii, nu ai ce să-ncalci. N-ai valori în care să crezi, nu ai ce să trădezi. Mai mult, cel care decide că n-are principii, se consideră un om liber, neîngrădit. Poate face ce-i trece prin cap sau ce-i spune inima, fără să se preocupe de incompatibilităţi stresante.

E, oare, o soluţie? Nu! Pentru că orice om e definit de lucrurile în care crede. Fiecare om are tot atâta valoare ca şi lucrurile pentru care e dispus să lupte până la capăt. În primul rând cu el însuşi.

prima parte aici