S-au făcut destule filme în care vieţile unor oameni, aparent fără nicio legătură între ei, ajung să se influenţeze reciproc, iar la sfârşit, tu, spectator, ajungi să desluşeşti întregul puzzle. Dar niciunul nu a reuşit să facă acest lucru cu mai multă măiestrie decât cel pe care vi-l recomand azi. Cu o distribuţie de excepţie, scenaristul-regizor schiţează frânturi de universuri ale unor personaje singure sau conectate, construind cu migală un edificiu în care fiecare îşi va găsi locul, la un moment dat. O pledoarie extraordinară pentru conştientizarea faptului că existenţa noastră, deciziile noastre, fricile noastre, laşităţile, curajul, bunătatea… pot avea efecte nebănuite şi, uneori, vitale sau mortale, asupra unor oameni despre care n-am auzit vreodată. Şi de existenţa cărora e posibil să nu aflăm niciodată, chiar dacă ea s-a schimbat datorită sau din cauza noastră. Pelicula a luat 3 Oscaruri, dintre care două esenţiale :)
seară de film
Radu Mihăileanu este român. Dar aproape necunoscut de români. Pentru că, de mulţi ani, scrie şi regizează filme pentru mari case de producţie de afară. Şi pentru că subiectele lui sunt universale şi nemizerabiliste. Iar punerea lor în scenă are anvergură şi denotă viziune. El vorbeşte despre oameni, despre trăirile lor, despre fricile şi speranţele lor. Nu este un adept al măruntului, ci al detaliului văzut ca parte a marelui mozaic. Pelicula de azi ar putea fi o comedie. Dar, ca şi în Trenul vieţii, lucrurile nu sunt aşa cum par, şi zâmbetele lasă locul melancoliei. Dacă mă întrebaţi pe mine, muzica este personajul principal. Filmul a fost nominalizat la Globul de Aur.
ca ţiganu’ cu cortu’
Ştiu o vorbă de demult, de la mama, care mă apostrofa când n-aveam stare să mă uit la televizor şi mă tot mutam de pe canapea pe fotoliu, jos pe covor şi înapoi pe canapea. Îmi spunea că mă tot trambalez “ca ţiganu’ cu cortu'”. Sigur că şi ea o auzise, cel mai probabil, de la bunica, pe vremea căreia ţiganii încă se mai plimbau cu cortul, înainte de a avea grijă comunismul să-i integreze în comunităţile locale. Acum şi-au reluat obiceiul, doar că se-ntâmplă la Roma, Milano, Madrid sau Paris, deci e treaba străinilor să-şi îmbogăţească folclorul.
seară de film
O dramă pentru azi. Una simplă, în aparenţă, şi veche de când lumea. Atunci când îţi moare un copil, universul se destramă. Şi fiecare încearcă să facă faţă cum poate. Dacă poate. Protagoniştii peliculei nu reuşesc să găsească echilibrul unul în celălalt, după tragedia care i-a lovit. Ba chiar, alegerile lor sunt stranii. Titlul nu e deloc întâmplător. Nicole Kidman a primit o nominalizare la Oscar pentru rolul făcut!
ce te-aş mai iubi de la mare depărtare
Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea… zice rapsodul! Şi el n-avea nevoie de sondaje de opinie ca să afle asta! Învăţase din moşi strămoşi că nicăieri nu e ca acasă. În vremurile astea moderne, se fac cercetări pentru a se ajunge la aceleaşi concluzii. Chiar dacă rezultatele se cam bat cap în cap, e înduioşător să afli (din nou) cât de frumoşi ne vedem în oglindă, cât de urâţi îi vedem pe ceilalţi, dar cum, în pofida defectelor lor, jumătate dintre noi nu i-am părăsi sub nicio formă. Iar cealaltă jumătate, cam da!
Super-mega-extra concurs!
E timpul pentru un nou concurs, unul special, de această dată! Pentru că premiile constau nu în obiecte oarecare, impersonale şi reci. Ci în cărţile scrise de mine. Pun la bătaie două seturi cu majoritatea volumelor publicate de mine de-a lungul timpului. Şi nu în forma lor electronică, ci old fashion, pe hârtie albă şi frumos mirositoare a tipar :)
