O peliculă despre mame şi copii. Despre legăturile dintre ei şi ce se-ntâmplă când se rup. Sau se construiesc. Un film emoţionant şi sensibil, structurat din trei universuri care se intersectează aproape pe nesimţite. Annette Bening face un rol excepţional. Naomi Watts reuşeşte să dea viaţă unui personaj complex, plin de defecte dar şi de umanitate.
să nu vorbim de funie în casa…
Luat, probabil, de valul campaniei electorale, premierul, aflat la Cluj, s-a trezit că măreşte miza declaraţiilor politice şi-l atacă la baionetă pe Papahagi, unul dintre “intelectualii” autoproclamatei drepte. Iete ce zice domia sa: “În Parlamentul României îmi doresc să nu fie aleşi neofascişti şi am constatat că PDL s-a înconjurat de personaje cu declaraţii şi viziuni fasciste. Unul dintre ei ştiu că va candida aici la Cluj, dl Papahagi, cel care face declaraţii despre femei, minorităţi, despre persoane cu alte orientări sexuale, identice cu ale neofasciştilor din alte ţări”
blat, ipocrizie, frică sau strategie?
Ultimele zile au adus, din nou, în discuţia analiştilor politici sau simplilor cetăţeni dotaţi cu net şi facebook, atitudinea împăciuitoare a premierului Ponta. Când toată ţara se pregăteşte de răzbel, la alegeri, aşteptând creşterea tensiunii pe măsură ce ne apropiem de data fatidică, şeful guvernului pare să parcurgă drumul invers, de la conflict la armonie cu mai vechiul duşman total, actual posibil partener de coabitare. Că aşa a spus prim-ministrul ziarului LeFigaro.
Oameni în faţa cărora m-aş ridica în picioare
Omul despre care vă vorbesc astăzi sculptează şi pictează. Nimic ieşit din comun până aici, chiar dacă nu sunt foarte mulţi care au talent la aşa ceva. Are 19 ani şi e din Oarja, judeţul Argeş, dar învaţă la Craiova. Nici asta nu e surprinzător. A luat premiul I la Olimpiada Naţională de Meșteșuguri Artistice Tradiționale de fiecare dată când a participat. Adică de 3 ori. E o performanţă, dar nu asta îl face special.
cele mai stupide “typos”
În epoca asta a scrisului pe fugă, pe mess, pe facebook sau într-un sms, ni se-ntâmplă tuturor să mâncăm litere, să le inversăm, să le punem în plus. De cele mai multe ori efectul e benign, uneori amuzant. Sigur, exclud de aici cratimele lipsă sau, dimpotrivă, puse aiurea, şi multitudinea de “i” plantaţi unde nu e nevoie de ei, că acolo nu e vorba de greşeli datorate vitezei :) Celelalte poartă denumirea generică de “typo” (de la typographical error).
Traian Băsescu, preşedintele Soare
“L’etat, c’est moi!” exclama, acum câteva sute de ani, Regele Soare, Ludovic al XIV-lea al Franţei. Ceea ce a părut firesc restului oamenilor, într-o perioadă în care democraţia îşi pierduse semnificaţia, odată cu apusul civilizaţiei care îi inventase numele. Ajuns monarh prin graţia divină, cum altfel, cel căruia îi clocotea sângele albastru prin vene avea toate motivele să se creadă nu doar stăpânul absolut a tot ce mişcă sau nu în ţară, dar şi simbolul a tot şi a toate, deţinătorul adevărului, cel împovărat cu responsabilitatea sacră de a şti ce e bine şi ce nu pentru supuşii săi. Şi chiar dacă nu toţi or fi fost convinşi de asta, majoritatea o accepta ca pe o axiomă istorică. Mai ales că, neputându-şi alege suveranul, cel mai bine şi în firea omului e să se convingă că cel uns de D-zeu a binemeritat misiunea de a-l conduce.
