Vă propun pentru astăzi primul guest-post de pe acest blog. Nu întâmplător el conţine 12 fotografii cu Maestrul Dan Grigore, realizate de Cristian Munteanu (www.cristianmunteanu.ro) la Festivalul Orchestrelor Radio – RadiRo, din toamna anului trecut. După cum spunea doamna Grigore, până acum nimeni nu l-a surprins pe marele pianist atât de bine, în atâtea ipostaze, înaintea şi în timpul unui concert.
“Să ne unim! Să ne unim!” strigară ei în cor! “Să coagulăm adevărata dreaptă românească!” lansară ei îndemnul către mase! “Unde-s doi, trei, patru etc, puterea creşte şi comuniştii nu răzbeşte!” se îmbărbătară ei astă vară, când, măturaţi brusc din birourile puterii, s-au grăbit să pună de-o mică alianţă. Care şi aia s-a dovedit prea mare pentru câţi mai rămăseseră.
Şi-a sosit şi mult aşteptata seară a premierei. La care, sincer, visam acum 10 ani, când am scris piesa. Nu “de 10 ani”… Ci atunci, câtva timp după ce am pus-o pe hârtie. Şi câteva săptămâni după ce, 3 ani mai târziu, a luat premiul doi la Festivalul-concurs naţional al teatrului de comedie. Repede, însă, m-am resemnat cu gândul că aceea e o lume în care nu au loc toţi. Aşa că am renunţat la scris piese, sau cum le spun eu, dialoguri. Pentru că, hai să fim serioşi, textele de dramaturgie sunt destinate scenei, nu lecturii între prieteni. Dacă nu văd luminile rampei, valoarea lor e minimă. Ai mai multe şanse să transmiţi ceva celor interesaţi de cum gândeşti, scriind un editorial despre frământările din politică.
Un film pe care l-am văzut la scurt timp după ce-am ieşit din adolescenţa biologică :) Şi care m-a făcut să regret că nu am avut niciodată un dascăl precum cel întruchipat de Robin Williams. Sau că eu nu voi deveni niciodată unul ca el. Eram abia scăpat de comunism şi nu mi-a venit să cred că se pot face şi astfel de filme! Relaţia elev-profesor e una dintre cele mai importante în viaţa unui om. Pelicula este despre modul în care vieţile noastre sunt influenţate radical de interacţiunile cu oamenii remarcabili pe care, poate, avem şansa de a-i întâlni în viaţa. Ori de câte ori aş vedea filmul, finalul reuşeşte de fiecare dată să mă emoţioneze profund. Prea multe cuvinte, deja! Să înceapă filmul!
Vă propun azi o dramă australiană despre un tată care nu ştie să fie părinte. Aspru, brutal, impulsiv, îşi iubeşte fiul, dar nu are nici cea mai mică idee despre cum ar putea stabili o conexiune cu el. E gata să-l apere, dar nu să-l şi înţeleagă. Sunt amândoi la fel de rătăciţi, într-o ultimă călătorie pe care o fac împreună. Un film greu de digerat, dar bun!
Azi vă invit la teatru. Da, ştiu că asta e rubrica de film, dar ce să fac dacă scenaristul şi regizorul au vrut să facă o piesă înregistrată. Toată acţiunea se petrece într-o cameră. Sunt doar 4 protagonişti, interpretaţi de 3, hai să zicem 4, excelenţi actori. Un subiect “banal”: lipsa de comunicare, ipocrizia existenţelor inerţiale, minciunile pe care şi le spun oamenii pentru a putea continua să trăiască împreună. Distanţele dintre ei, discrepanţele dintre ce erau şi ce-au ajuns. O peliculă bazată exclusiv pe dialog şi pe jocul celor 4 (care, între noi fie vorba, ar fi putu umple camera aceea cu câte Oscaruri au :) Inteligent, trist, pe alocuri dur. Un film-piesă care merită văzut!
Toate opiniile exprimate aici au caracter personal, nu implică și nu pot fi asociate sub nicio formă cu funcția publică deținută de mine sau instituția în care îmi desfășor activitatea!
*
Preluarea unui articol este permisă în limita a 200 de cuvinte și, obligatoriu, cu menționarea autorului și cu link bine definit către postarea originală!