Nu cred c-am mai fost așa de revoltat de la acest episod. Dar acum totul are proporții halucinante. Pentru că e vorba despre o femeie care are în grijă cei mai fragili și influențabili membri ai societății acesteia. O învățătoare. Care le face un circ monstru unor părinți care nu s-au descurcat cu cadourile de sfârșit de an pentru toți cei din școală. Sau, după cum spune soţul individei, prezent la discuţie, “nu s-au ridicat la nivelul standardelor”!
Category Archives: viaţa cetăţii
ce ne mai ascundem după degete!
Întotdeauna m-a deranjat această mentalitate extrem de răspândită, potrivit căreia e mai grav să spui lucrurilor pe nume decât faptul că cineva le-a făcut. Am avut ceva de pătimit de pe urma ei, când intra, destul de des, în conflict cu sinceritatea mea, uneori abruptă. Evident că munca în presă n-a făcut decât să acutizeze conflictul interior, pentru că, nu-i aşa, unele lucruri nu se pot spune la televizor. Se pot arăta, dar nu se pot spune. Poţi prezenta tot felul de personaje imunde, dar nu le poţi caracteriza ca atare. Poţi vorbi despre faptele lor, dar nu ai voie să le legi de deficienţele lor de inteligenţă, educaţie sau caracter. Nu, ele sunt nişte biete marionete ale destinului, care se manifestă, câteodată, sub formă de alcool, droguri sau viteză.
useliştilor, v-aţi dat singuri peste degete!
Era inevitabil. Sunteţi români, sunteţi mulţi, sunteţi adunaţi ca să umpleţi un parlament mult prea mare. Unii sunteţi, cel mai probabil, oneşti, dar nu aveţi viziune, curaj sau influenţă în partid. Deci, locatarul de la Cotroceni era înghesuit într-un colț, cu tot pământul de la Nana fugindu-i de sub picioare. Se agita destul de neputincios, jurnaliştii de casă nu prea mai aveau cum să-i ia apărarea, puțina imagine care-i mai rămăsese i se scurgea ca wiskeyul printr-o sită. Se agăța disperat de acciza la benzină și, ca orice mardeiaș obișnuit într-o astfel de situație, începuse să lovească bezmetic în toate direcțiile și la orice nivel, doar, doar, o câştiga un moment de respiro.
ionică-trăienică şi lupul
Ştiţi povestea lui Ionică, băiatul cam năzdrăvan şi inconştient care, ca să-şi bată joc de săteni, s-a-ntors de câteva ori de la oile pe care le păzea, urlând că vine lupul? Evident, oamenii au sărit cu mic, cu mare, dar inutil, pentru că animalul nu exista decât în mintea puţină a farsorului. Ei bine, când, în sfârşit, fiara şi-a făcut apariţia în carne şi oase şi foame, degeaba a strigat mincinosul, nu s-a mai deranjat nimeni să-l creadă. Nu se mai ştie nimic de el de atunci! Trăienică seamănă mult cu Ionică.
omenirea e, de azi, mult mai săracă
Deşi n-a fost surprinzătoare, vestea morţii lui Nelson Mandela e de natură să întristeze pe oricine are o viziune asupra lumii şi istoriei ceva mai complexă decât binomul alb-negru. Sau orice alt şablon de gândire şi atitudine, bazat pe diferenţele de rasă, religie, gen, orientare sexuală, convingeri politice, sau orice altă imbecilitate menită să dividă oamenii şi comunităţile lor. Eu, de exemplu, resimt dispariţia lui ca pe o sărăcire a unei omeniri şi aşa deficitară la capitolul valori, repere, simboluri.
înfricoşătorul personaj de la Cotroceni
Am fost obligat (prin natura profesiei şi din cauza obsesiei prezidenţiale de a ieşi fix la debutul prime-time-lui) să ascult azi discursul celui care reprezintă chintesenţa tarelor acestui popor. Şi am fost, mai mult ca oricând, scârbit de halul în care a ajuns să fie reprezentată cea mai importantă demnitate a statului. Dacă mai aveam infime speranţe că nu totul este pierdut în acest personaj (deşi, să nu mă amăgesc, nu aveam), halucinanta ieşire publică de acum m-a convins nu numai că omul a pierdut orice contact cu decenţa şi normalitatea, dar şi că gesturile şi atitudinea lui au început să depăşească graniţele firescului, chiar şi al unuia pervertit de specificul nostru istoric.
