Deşi n-a fost surprinzătoare, vestea morţii lui Nelson Mandela e de natură să întristeze pe oricine are o viziune asupra lumii şi istoriei ceva mai complexă decât binomul alb-negru. Sau orice alt şablon de gândire şi atitudine, bazat pe diferenţele de rasă, religie, gen, orientare sexuală, convingeri politice, sau orice altă imbecilitate menită să dividă oamenii şi comunităţile lor. Eu, de exemplu, resimt dispariţia lui ca pe o sărăcire a unei omeniri şi aşa deficitară la capitolul valori, repere, simboluri.
Nelson Mandela n-a fost un sfânt, iar Congresul Naţional African, pe care l-a condus împotriva unui angrenaj opresiv de inimaginabilă discrimare rasială, n-a fost uşă de biserică. Lupta acestuia cu regimul de apartheid de la Pretoria n-a fost unul paşnic, ba chiar, câteodată, s-a soldat cu victime nevinovate, din rândul civililor. N-a fost un Ghandi, poate şi pentru că el nu s-a confruntat cu o politică de sorginte colonial-imperialistă, ci cu una cu rădăcinile mult mai profund încastrate în tarele speciei noastre.
Măreţia lui şi motivul pentru care fiecare naţiune, fiecare stat, fiecare om ar trebui s-o recunoască, rezidă nu în modul în care s-a opus nedreptăţii într-o societate în care majoritatea nu avea drepturi nici cât animalele de casă ale membrilor minorităţii albe, ci în felul care a ştiut să gestioneze situaţia după ce rolurile s-au schimbat radical. Nu ştiu câte astfel de răsturnări ale istoriei (foarte rar atât de bruşte şi profunde) nu s-au transformat în războaie civile şi băi de sânge. El nu e mare pentru că nu s-a dezis niciodată de idealurile sale şi a stat în închisoare 27 de ani pentru ele, ci pentru ce-a făcut după ce a ieşit de acolo, ca învingător al unui sistem.
A reuşit nu doar să evite transformarea a decenii de suferinţă, umilinţă, frustrare, sărăcie, alienare, oprimare, în impulsuri viscerale de răzbunare, ci şi să pună bazele unui nou echilibru între cele două noi statute ale componentelor naţiunii. A fost ceea ce omenirea n-a prea dat de-a lungul existenţei ei, decât rar şi, câteodată, parţial: lideri capabili să vindece rănile popoarelor lor şi nu să le acutizeze, din prostie, incompetenţă, orgoliu sau, pur şi simplu, pentru folosul propriu. Aici stă esenţa şi valoarea simbolului care ar trebui să rămână Nelson Mandela, cu toate defectele sale şi greşelile pe care le va fi făcut în viaţă.
Am crescut in vremea cand radio-ul era rege! Cand televizorul era inca un lux. Dinu Glavan, Ghitulescu si nu-mi mai amintesc acum cate voci imi trezeau diminetile. Dar n-am uitat ca fiece dimineata din copilaria si adolescenta mea incepea cu Nelson Mandela! Acum vreo cativa ani, fiica-mea m-a intrebat cine e Mandela. Am ramas surprinsa pentru ca mi se parea atat de firesc sa stii cine e, si imai ales, ce inseamna apartheid. Pe urma am realizat ca indiferent cata informatie ai la indemana, daca nu stii la ce-ti foloseste, ti-e inutila. N-o sa poti afirma niciodata sunt un om liber, cand nu stii ce sa faci cu libertatea.