Trăim într-o lume în care pentru mulţi adulţi copiii nu sunt decât efecte secundare, nedorite, ale sexului. De care încearcă să scape cât de repede pot, debarasându-se de ei prin toate mijloacele posibile, de obicei abandonaţi în vreun spital sau pe un câmp. Se pare că e mult mai uşor să “arunci” un copil decât să-ţi cumperi un prezervativ sau nişte pastile. Alţii, dimpotrivă, îşi umplu casa de plozi ca să aibă pe cine să trimită la cerşit sau ale căror alocaţii să le ţină loc de salarii. Ştirile abundă în copii bătuţi, copii violaţi, copii exploataţi, telespectatorii lăcrimează, unii trimit 5 lei ca să-şi liniştească spasmele conştiinţei. În România, mai ales, copiii sunt priviţi şi trataţi de mulţi ca nişte obiecte, ca nişte proprietăţi ale părinţilor. Dar, despre asta am mai vorbit aici. Dacă asta se întâmplă cu cei sănătoşi, imaginaţi-vă ce soartă au cei bolnavi, cei care necesită o îngrijire specială şi a căror existenţă presupune, în mare parte, sacrificarea de către părinţi a vieţilor personale.
Azi vreau să mă ridic din nou în picioare. În faţa unui tată care, nu numai că nu şi-a abandonat fetiţa paralizată, nu numai că nu şi-a văzut de viaţă, scăpând de “bagajul” nedorit, nu numai că nu şi-a vărsat asupra ei frustrările şi neîmplinirile. Dimpotrivă, a devenit îngerul ei păzitor, cel pentru care o clipă de fericire citită în ochii ei valorează mai mult decât orice “bucurie” a unei vieţi de adult fără griji şi responsabilităţi.
Rick van Beek, în vârstă de 39 ani, şi fiica sa, Maddy, au participat împreună la triatlonul „Sanford and Sun”, desăşurat la Michigan. Cu fetiţa sa alături, bărbatul a înotat jumătate de kilometru, a mers 20 de kilometri cu bicicleta şi a alergat alţi cinci kilometri. Poate nu ar fi nimic nemaipomenit în asta, dacă Maddy, de 13 ani, n-ar suferi de la naştere de paralizie cerebrală. Tatăl îşi cară fiica în braţe între etape, o trage după el într-un caiac în timpul înotului, iar în timpul probelor de ciclism şi alergat o duce într-un cărucior improvizat.
“Maddy este ca un copil de trei ani şi am observat că îi face plăcere să fie afară, în apă şi să simtă cum îi trece vântul prin păr”, a povestit Rick. “Cred că Madison a schimbat multe vieţi fără să facă nimic, doar participând la curse. Facem o echipă bună”, a mai spus el.
Aceasta nu a fost prima dată când Rick şi-a purtat copilul în braţe, în timpul unor întreceri sportive. Porecliţi “Echipa Maddy”, cei doi au făcut 70 de curse împreună. El s-a hotărât să participe la astfel de competiţii în urmă cu patru ani şi, pentru că fiica sa a părut foarte fericită, a decis să continue.
„Ea e inima mea, iar eu ţin locul picioarelelor ei. Deşi într-o zi s-ar putea să nu mai poată fi fizic alături de mine, Maddy va fi mereu în inima mea”, a adăugat Rick.
Pentru toate astea, Rick van Beek, mă ridic în picioare în faţa ta!
PS. Dacă vreţi să vedeţi pozele mari, click pe ele.
PPS. Dacă vrei, poţi citi aici poveştile altor oameni deosebiţi.
o adevarata lectie de viata, merita sa te ridici in picioare in fata acestor oameni minunati
Frumos, foarte frumos ……….. daruire totala .
ma bucur cand citesc asemenea ,,evenimente umane,,. Lucrez de ceva ani in protectia Copilului si nu ma intrebati cate drame vad, traiesc zilnic si cand copiii sunt tratati cu adevarat ca niste ,,obiecte,,.Jalnic si ffff trist pentru noi romanii, acum in secolul XXI si cu pretentii de societate civilizata… ar fi foarte multe de spus …..
Este doar un tata care isi iubeste copilul dar merita sa ne ridicam si palaria in fata lui !
intr-adevar, de cand am citit prima data stirea asta, am ramas profund impresionat. Un astfel de om merita tot respectul nostru. Desi el nu face decat sa fie, oricat de banal ar suna, tata.