“eu te-am făcut, eu te omor!”

La ei, copiii sunt trataţi cu toată seriozitatea. Părinţii au învăţat că nu sunt proprietarii odraslelor lor, că drepturile lor nu sunt discreţionare şi că nu pot face uz de ameninţarea: „eu  te-am  făcut,  eu  te  omor!“.  Orice  corecţie  aplicată  “părinteşte”  se  poate transforma într-o acuzaţie dintr-un rechizitoriu legal.

La noi, copii sunt aruncaţi în stradă să cerşească, sunt bătuţi pentru că plâng sau nu vor să fure, sunt obligaţi să se prostitueze sau sunt violaţi de cei care le-au dat viaţă. Rudele ştiu. Şi vecinii ştiu. De multe ori ştiu şi cei care ar trebui  să  vegheze  la  liniştea  comunităţii.  Ei  şi?  Legislaţia  nu-i  obligă  să intervină. Ba mai mult. Nici nu-i pedepseşte dacă, prin neglijenţa şi indiferenţa lor, permit aceste tragedii. Şi copiii, victime nevinovate şi neputincioase ale golului din părinţii lor (în care ar fi trebuit să existe sentimente), umplu spitalele sau străzile, cimitirele sau canalele. Încearcă să înţeleagă ce se-ntâmplă cu ei. Poate văd alţi puşti fericiţi, lângă adulţi grijulii. Şi se-ntreabă care le e vina. De ce sunt condamnaţi să trăiască în mizerie şi suferinţă. Părinţii nu ţi-i alegi. Poate, uneori, n-ar fi rău.

Cineva spunea că nu orice om merită să devină părinte. Pentru a obţine carnetul de conducere trebuie să treci testul psihologic. Pentru a ocupa o funcţie importantă, discuţi şi cu un psiholog. Doar ca să faci un copil nu trebuie să dovedeşti că eşti conştient de responsabilitatea care-ţi revine. Nu trebuie să ai un loc de muncă, nu trebuie să ai o  casă,  nu  trebuie  să  ai  o  familie. Nu  trebuie  să  ai  un  coeficient  de inteligenţă ridicat şi nici cunoştinţe pe care să le transferi copilului. Există restaurante în care nu ai voie să intri dacă nu eşti îmbrăcat cu haine de sute de dolari. Sunt cluburi în care intră doar cei ce au mai mult de 5 maşini. Nu poţi candida la preşedinţie dacă nu te-ai născut în ţara respectivă. Nici cu autobuzul nu poţi merge dacă nu ai bilet. Dar poţi face copii. Societatea nu-ţi cere nimic pentru asta deşi, de multe ori, trebuie să te suplinească şi să se descurce cu copiii pe care nu ţi-i mai doreşti.

În schimb, priveşte resemnată cum membrii ei decad din calitatea de om. Societatea decade, odată cu ei, din calitatea de civilizaţie.  Pentru că nu le poate asigura condiţii normale de dezvoltare spirituale şi fizice acelor copii pentru care părinţii ar dori să facă mai mult dar se văd copleşiţi de dificultăţile tranziţiei. Pentru că nu se mai îngrijeşte nimeni de modul în care va arăta sistemul de valori al acestor copii. Pentru că e dezinteresată de cei ale căror calităţi  care  le-ar  permite  să  ne  conducă  într-o  evoluţie  pozitivă  viitoare. Pentru că îi lasă pe părinţii care-şi ucid, violează sau bat copiii să aştepte în libertate judecata oficială, greoaie şi împiedicată. Pentru că, nu-i aşa, nu reprezintă un pericol pentru societate, onorată instanţă…

Mai  târziu,  mulţi  dintre  aceşti  copii  care  supravieţuiesc  vor fura, viola sau ucide. Pentru că ei nu înţeleg să respecte o societate căreia nu i-a păsat. Pentru că nu înţeleg de ce este rău să facă lucruri pentru care părinţii lor n-au fost pedepsiţi. Pentru că vor să răzbune suferinţele lor în modul cel mai primitiv cu putinţă, acela pe care l-au învăţat în casa lor în care societatea n-avea voie să intre: făcându-i şi pe ceilalţi să sufere. Vor fi ei scutiţi de pedeapsă? Nu, şi nici n-ar fi normal. Dar pe părinţii lor cine-i pedepseşte?

Categorii: specimene şi mentalităţi, Uncategorized, viaţa cetăţii
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwittergoogle_plus

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:



    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:


    1. abuzul psihic inca nu e recunoscut ca agresiune de legea romaneasca. Eu pot face plangere la politie, dar nu am suport legal. Am vecina care isi loveste fiul, fiul loveste pe fiica mea. Vecina mi-a scris (si am pe mail asta!) ca ei i se pare normal cand e nervoasa sa se descarce pe copil. Nu am cum apara nici copilul meu, nici al ei de abuz. Si atunci…?

      Reactionez. Spun stop. Daca din 100 stop-uri zise de ,mine, 1 copil are viata mai buna, atunci sunt multumita.
      Haideti sa facem toti asta: spune stop la agresivitate din noi si de langa noi.

    2. Pe sora mea a omorat-o o profesoara de fizica, din cauza stresului de a fi ascultata ora de ora si a caldurii a facut un anevrism cerebral cu 2 luni inainte de a implini 18 ani. Eu si sotia mea ne-am luat diplomele degeaba in societatea actuala doar marii hoti au sanse asa ca am decis sa-l educam pe fiul nostru acasa fara “sistem” sa stie sa fure, sa fie egoist, sa omoare decat sa fie omorat. Are abia 4 ani, dar deja promite sa devina un supravietuitor.

    3. ma intrebam doar de ce unii dintre noi se apuca sa scrie despre lucruri pe care nu le-a trait direct…. care doar a fost simplu spectator…
      ma intrebam si eu de ce tu ai scris acest articol, desi nu esti parinte?
      sigur, fiecare are dreptul la opinie, nu?
      dar asta a fost primul meu gand dupa ce am citit acest articol!
      tu, ai fost un copil batut de parinti?
      stii ce simte un copil care a fost batut in copilarie?
      si totusi…eu ma intreb de ce inca exista parinti care isi “bat” verbal copiiii???? si nu fizic?
      fizic va exista mereu…fie o palma sau cateva lovituri urate…. astea se duc…dar ce faci cu cele verbale?

      1. Ma interesa daca esti de acord cu mine sau nu. Sau asta e in functie de experientele mele?
        Numai cine n-a fost batut poate sustine ca loviturile “se duc”.

        1. Crezi? Ba da, loviturile se duc ramane trauma in suflet care doare pe toata viata. Urmele pe corp se duc, urmele in suflet raman pentru totdeauna. Stiai asta?
          Sa stii ca nici cadrul didactic nu mai este ce era odata… educatia lipsita se poate da si in scoala…doar ca, nu stiu cui i-ar pasa sa-si bata capul la scoala sa mai formeze ca in vremurile anilor ’70 ’80 ’90 generatii de copii care sa constientizeze pozitia lor in societate, rolul lor…dar asta cred ca stii si tu foarte bine.
          Cand i-am spus Doamnei de la Scoala ca degeba imi bat eu capul acasa sa-i impun zeci de reguli daca la scoala nu se intampla acelasi lucru.
          Ce ma enerveaza pe mine in ziua de azi, ca parintii sunt de vina pentru tot ce fac copiii lor! Ce usor este sa dai vina pe altul. Ca parintele este raspunzator pentru tot ce face copilul. Uitand mereu faptul ca acelasi copill zapacit acasa de reguli intra in contact cu tot felul de imprejurari care ii dau regulile de acasa peste cap…. ei, ce facem?
          Cand ti se spune la scoala “stiti, baiatul dvs nu a facut nu stiu ce…” si iti adauga cu fermitate” stiti, sa-l invatati acasa sa nu ma sa se bage pe sub banci…la un copil iesit de abia de la clasa pregatitoare….” ….si ar mai continua lista

    4. Suntem o societate bolnava, imbolnavita de trecerea de la comunismul represiv la democratia fara busola… In loc sa vada in media ca nu au voie sa fie agresivi, brutali, nesimtiti, barbatii romani numai asta privesc (cred ca putini ii urmaresc pe Patapievici si pe Plesu). In loc sa aiba modele de bun gust si inteligenta, romancele dau cu ochii peste tot de antimodele. Scoala promoveaza intoleranta, iar intepenirea in proiect este imaginea invatamantului romanesc. Numai prin educatie ne vom salva, dar oare de unde sa incepem? Probabil e important sa facem fiecare tot ce putem mai bine acolo unde ne aflam. Am incredere in “principiul maionezei” . A bon entendeur, salut! si da, as dori si eu sa pot posta “copilas abandonat, caut adoptie”, dar am inteles ca in multe cazuri verdictul a fost ca “cel mai bine pentru copil este sa ramana in familie”… dar daca nu este de fapt o familie?! Deci, sa recapitulam, educatie si o legistatie inteligenta!