Ultima zi la Napoli şi mai sunt atâtea de văzut. Am decis să ne culturalizăm niţel, şi să nu plecăm de aici încărcaţi doar cu clădiri, ruine şi natură. Ci şi cu puţină creaţie umană, de preferat artistică. Aşa că am decis să alocăm bună parte din zi unor muzee. Am început cu cel de artă, adăpostit de unul dintre palatele regale din oraş. Mai rar un oraş cu atâtea reşedinţe de capete încoronate. Cel de care vorbesc acum se numeşte Capodimonte şi e cocoţat pe o colină înaltă care străjuieşte localitatea.
Am ajuns cu destulă dificultate acolo. Pentru că n-am ştiut că sunt vreo 3 staţii de autobuz cu acelaşi nume, pe acelaşi traseu. Aşa că am coborât la prima dintre ele. De unde a trebuit să mai facem o plimbare cale de minute bune, în pantă, ca să ajungem la intrarea în parcul care găzduieşte palatul ridicat de Burboni. O clădire dreptunghiulară, fără ornamente deosebite, mare, că doar adăpostea ditamai familia regală, cu curte interioară străjuită de coloane. 
Interesant pentru un oraş care nu este capitală, muzeul se numeşte Naţional şi adăposteşte, în principal, colecţia Farnese. Rafael, Parmigianino, Tiţian, Bruegel cel Bătrân, Goya, Botticelli… Şi, desigur, bijuteria coroanei, un Caravaggio imens, “Flagelarea lui Isus”. Interesant, cu toate tablourile, majoritatea ale pictorilor italieni, mie mi-a plăcut cel mai mult un… El Greco :)
Şi, alături de el, o colecţie de statuete din porţelan de-o şchioapă, reprezentându-i pe regii Franţei, călare. Am avut şi ceva noroc pentru că ne-am nimerit în perioada limitată a zilei în care conducerea muzeului a avut chef să deschidă primul etaj, al apartamentului regal. Încă o dată am constatat ce bine era să fii monarh, să-ţi poţi permite orice extravaganţă arhitectonică sau decorativă. Marmură de toate culorile, catifele, brocarturi, mobilier din esenţe rare, candelabre şi argintării, tablouri şi statui, farfurii din care nu-ţi venea să mănânci :) Lux şi opulenţă, aşa cum dă bine la casa omului… încoronat.
Am coborât în oraş, după ce am aşteptat un sfert de oră un autobuz despre care nimeni nu ştia când vine. Mai mult, au trecut pe lângă noi doi puşti care spuneau c-au auzit că e grevă. Sâmbăta? A sosit într-un târziu. A trebuit să stăm jos, altfel riscam să fim aruncaţi de colo colo la fiecare frână extrem de bruscă.
Sâmbătă, oraşul plin de gură cască, bulevardul pietonal din centru aglomerat, copii, câini, pisici, africani :) Am ajuns în Piaţa Mare a Plebiscitului. Presupun că vara e plină de turişti, acum părea, în schimb, prea goală :) Aşa cum îi spune şi numele, a adăpostit mulţimea care saluta, plebiscitar, unificarea Italiei sub conducerea Casei de Savoia, în 1860. Piaza e străjuită de Palatul Regal şi de Biserica San Francesco di Paola care, iniţial, fusese gândită de Murat, rege în prima parte a secolului al 19-lea, ca o clădire laică, tribut adus cumnatului său imperial, Napoleon. Din păcate, acum era închisă şi nişte puşti jucau fotbal între coloanele din faţa impozantelor porţi.
Am intrat să vizităm şi palatul. La intrare am constatat că reducerea de 50% promisă de ArteCard este, de fapt, de doar 40% :) Şi a trebuit să cer eu ghidul audio inclus în preţ (de care aflasem de pe net), domnişoara de la intrare “uitând” de el. Şi restul vizitei a fost relativ dezamăgitor. În afară de intrarea somptuoasă, cu scările de marmură străjuite de statui graţioase, şi de teatrul princiar, 
restul încăperilor sunt mici şi şterse, în pofida picturilor care le acoperă pereţii. Chiar şi sala tronului e meschină rău. Interesantă cea a Ambasadorilor în mijlocul căreia tronează o masă lungă, acoperită cu oglinzi în care să priveşti, fără să-ţi suceşti capul, frescele de pe tavan. În rest, mai nimic grandios sau cu aer regal. Poate şi pentru că palatul a suferit daune serioase în timpul celui de-al doilea război mondial şi multe din elementele originale s-au pierdut.
Oboseala îşi spune cuvântul. Mă dor călcâiele :) Ăsta e primul semn la mine că am mers mult pe jos. Dar continuăm pe străduţe comerciale, spre Lungomare. Se apropie lăsarea serii şi, în curând, oraşul va rămâne doar o înşiruire de vitrine luminate. Mai avem un drum programat. Aşa că ne oprim în staţia de metrou-tren. Mă uit pe program şi mă umplu de draci. Următorul “metrou” vine peste vreo 35 de minute. Dar, ca la Napoli, peste 5 minute intră în gară o garnitură netrecută în program :) Sau o fi cea menţionată, dar care a venit cu o jumătate de oră mai devreme. Sau o fi una care a întârziat vreo oră :) Naiba ştie. 2 staţii mai încolo schimbăm magistralele şi ne continuăm călătoria cu metroul cel nou, curat şi cu staţii una mai frumoasă ca alta. Moderne şi intens colorate, dau senzaţia unei explozii de imaginaţie, într-un oraş destul de conservator.
Când ieşim e deja întuneric. Suntem într-o intersecţie aglomerată, undeva pe un deal. Clădiri noi, blocuri cochete cu 4 etaje, străzi în pantă străjuite de copaci, multe terase pline ochi, o mulţime de tineri care stau, pur şi simplu, pe trotuar şi vorbesc, pâlcuri, pâlcuri. O forfotă nouă, nemaintâlnită în oraşul vechi, indiferent de agitaţia oamenilor lui. Un alt Napoli. Nu mai ştiu al câtelea :) Pare un cartier dintr-un oraş modern european. Urcăm multe scări care taie serpentinele drumului şerpuit şi ajungem la baza ultimului nostru obiectiv: imensa fortăreaţă Sant Elmo! 
Urcăm cu liftul până pe creneluri. O mare de luminiţe e la picioarele noastre. Un Napoli pulsând fotonic, străjuit în depărtare de un Vezuviu întunecat, dar încă vizibil. Mergem de-a lungul întregului perimetru şi vedem tot oraşul, aşternut pe dealuri şi pe malul mării, fără margini. Un final mai bun pentru călătoria noastră nici că se putea.
Coborâm şi dăm un ocol castelului, la baza zidurilor. E absolut imens! Mi-e imposibil să-mi imaginez cum au reuşit să ridice asemenea construcţie şi cum au supravieţuit secolelor acei pereţi care-ţi dau ameţeli dacă încerci să-i măsori brusc cu privirea. Suntem atât de mici pe lângă ei, încât am senzaţia că mergem pe lângă un munte şi nu pe lângă o creaţie umană.
E târziu şi ne îndreptăm spre hotel. Abia acum am senzaţia că mare parte din Napoli ne va rămâne străină, că n-am apucat să vedem decât vârful icebergului. Sigur, cel turistic, cel istoric, cel comercial. Cel pe care-l poţi găsi, în mare parte, pe net sau în ghidurile de călătorie. Şi prea puţin din oraşul real, cel care îţi relevă dimensiunea reală a unei aşezări omeneşti vii.
va urma
PS. Fotografii făcute de Iuliana Şerban şi Cristian Munteanu. Click pe ele ca să le vedeţi mai mari.
***
Citeşte şi primele părţi ale poveştii călătoriei, aici, aici şi aici.
***
Dacă vrei, poţi primi direct prin mail informaţii despre orice postare nouă de pe blog. Nu trebuie decât să te abonezi la newsletter (în meniul din dreapta).
