A doua zi în Campania, aşa cum se numeşte regiunea a cărei capitală este Napoli. Ne-am trezit devreme, pentru că aveam de făcut un drum cu trenul. Care s-a dovedit mai scurt decât cel până la gară şi cu mult mai scurt decât aşteptatul garniturii. Care a întârziat mai bine de jumătate de oră. Şi n-a fost singura. Cam toate trenurile, metrourile, autobuzele din Napoli şi împrejurimi întârzie. Situaţie cu care localnicii par să se fi obişnuit. Mai rău e de turişti care-şi programează nişte drumuri şi totul se dă peste cap.
Am avut de ales între Pompei şi Herculaneum, cele mai cunoscute oraşe antice acoperite de lava Vezuviului şi scoase la lumină de arheologi spre încântarea şi surprinderea turiştilor din toată lumea, care descoperă că cei din era preIphone nu trăiau în grote şi nu mâncau carne crudă. :) Deşi Pompei e mult mai celebru şi se întinde pe o suprafaţă mai mare, surse demne de încredere ne-au sugerat să mergem la Herculaneum, unde ruinele sunt mai bine păstrate şi mai pline de fresce originale. Ne-am gândit să lăsăm Pompei şi Capri pentru viitoarea călătorie la Napoli, când va fi aceea… :)
Călătoria cu trenul a fost scurtă şi ne-a dus în altă gară din Ercolane, cum se cheamă acum localitatea, din grija unui angajat din gară care ne-a îndrumat greşit. Un altul, de la tutungeria din staţie ne-a trimis la autobuz, la capăt, deşi o staţie era chiar acolo. În maşină am vrut să validăm cartelele, dar un aparat nu mergea şi pace. Un bătrânel îmi spune zâmbind că “Aici suntem la Napoli, ce vreţi?!” M-a amuzat fatalismul lui, care seamănă atât de mult cu a românilor, când vine vorba de neregulile autohtone. Într-un final, după o călătorie pe un drum care ar fi putut sa mă scape de pietre la rinichi, dacă aş fi avut, înghesuiţi printre şcolari gălăgioşi, am ajuns… la câteva sute de metri de oraşul antic, pe care le-am străbătut pe jos. Surpriză, deşi mă aşteptam la cine ştie ce câmp întins, presărat cu ruine, situl arheologic apare brusc, în mijlocul caselor şi înconjurat de străzi obişnuite.
E, de fapt, într-o imensă groapă, săpată în lava care l-a acoperit acum 2000 de ani. Oraşul nou este, practic, deasupra şi cred că dacă, tehnic ar fi posibil, de sub clădirile moderene ar putea fi scoasă la lumină cam încă o jumătate din aşezarea antică. Deşi de sus totul nu pare foarte întins, ne-a luat câteva ore ca să batem cu piciorul fiecare stradă, să intrăm în fiecare casă şi să admirăm fiecare grădină interioară sau perete pictat, dovezi ale unei civilizaţii demult apuse, dar nicidecum primitive.
E greu de descris în cuvinte. Pentru că dincolo de pietre stă senzaţia că ai făcut o călătorie în istorie şi te-ai trezit în vechiul oraş roman, cu câteva momente înainte ca erupţia Vezuviului să acopere totul cu 15 metri de magmă. Nu poţi scăpa de ideea că acolo au trăit oameni, că lângă fiecare coloană, fântână, zid, pe fiecare scară sau punte, ei îşi duceau viaţa, cu bucuriile zilnice, cu durerile, cu bolile, cu secretele, cu iubirile, cu fricile lor. Şi în câteva minute, toţi au devenit doar gâze neînsufleţite, prinse în chihlimbar.
Atriumul, camerele mari, fântânile arteziene de la intrare, băile cu mozaic pe jos şi cupole ample, basilica din marmură şi piaţa centrală, zona pentru sport, Palestra, întinsă cât tot restul oraşului, termele săracilor de dincolo de ziduri, micile temple ale zeilor minori, restaurantele tip fast food, unde, în nişte vase de argilă îngropate se păstra mâncarea caldă, camerele păstrate aproape intacte, cu fresce intens colorate pe pereţi… te fac să realizezi că, poate, ceea ce noi numim modernitate nu e decât o spoială tehnică a unor lucruri care nu s-au schimbat prea mult de 2000 de ani. Dimpotrivă. Casele bogaţilor par la fel de luxoase şi somptuoase ca cele ale contemporanilor noştri, cu multă marmură, uşi sculptate în lemn, unele cu două etaje, cu scări şi grădini interioare, cu săli private de teatru şi încăperi pentru banchete patriciene. Dacă reuşeşti să recreezi în minte clădirea, totul îţi pare mult mai elegant şi mai de bun gust decât ce e considerat azi la modă în căsoaiele parveniţilor noştri.
De aceea spuneam că e greu de povestit. Cuvintele nu pot ţine loc de senzaţia că oameni încă trăiesc acolo, încă mănâncă, dorm, fac dragoste, îşi cresc copiii, îşi îngroapă morţii, se roagă, aleargă… la umbra celui care le-a fost adăpost dar şi călău, Vezuviul.
*
Ne-am întors la Napoli, din gara bună, de această dată. Ca şi la venire, trenul e, de fapt, un fel de tramvai vai de capul lui, vechi, murdar, scârţâind din toate încheieturile. Din Stazione Centrale am luat metroul, de fapt un alt tramvai murdar, vechi etc, care merge pe sub pământ cam o staţie, după care redevine tren. Bănuiesc că a fost botezat metrou, ca să-i dea o conotaţie urbană. Există şi un metrou modern, de-adevăratelea, dar voi vorbi de el în alt episod. Şi am ajuns într-o altă zonă a oraşului, diferită complet faţă de ce văzusem de ieri. Într-un cartier cu imobile frumoase, cu 4-5 etaje, îngrijite şi cu arhitectură amintind foarte mult de cea întâlnită în Milano. Bulevardele s-au lărgit, pe margine sunt palmieri. Mizeria a cam dispărut de pe jos, aşa cum nu se văd africani, chinezi sau români pe trotuare. Bănuiesc că este zona locuită de cei cu bani, dar şi cu alt background familial sau educaţional. Ajungem pe faleză, aşa numitul Longomare. E ora 6 seara, e aproape întuneric, circulaţia e oprită în favoarea bicicliştilor, rollerilor, skaterilor, alergătorilor, care profită din plin de cele 4 benzi de asfalt degrevate de maşini. De partea cealaltă a golfului se mai vede încă Vezuviul, acoperit pănă la un sfert din înălţimea lui cu luminiţele caselor localităţilor… Plimbarea e o încântare. Pe dreapta, marea cu o apă neaşteptat de caldă pentru începutul lui noiembrie (da, am băgat mâna!), pe stânga clădirile de secol 19, cu intrări impozante şi balcoane din fier forjat. Apar şi hotelurile de lux, unul după altul. Terasele cu relativ puţini clienţi, consulatul american, apărat cu nişte blindate, un parc (în sfârşit o întindere verde mai mare decât o batistă)…
Pe malul apei, prima fortăreaţă, Castel Ovo. Impunătoare şi întunecată. Pe stânga apar zidurile Palatului Regal, apoi cele mult mai solide ale Castelului Maschio Angioino (sau Nuovo). Undeva se vede o urmă adâncă în piatră, probabil de la o ghiulea deviată. O alta e încă încastrată în uşile mari, de bronz. Intrarea în cetate e impresionantă, dar pare adăugată. Şi chiar este, de fapt, după cum am citit undeva. E toată din marmură, plină de statuete şi basoreliefuri, menită să preaslăvească măreţia unuia dintre suveranii oraşului, Alfonso de Aragon.
Ajung la hotel cu o cu totul altă senzaţie decât cea de ieri. Deja oraşul nu mai e doar o înşiruire de străduţe şi clădiri scorojite, ci a căpătat dimensiunile şi formele arhitecturale ale unui oraş occidental major, a câştigat în amploare şi varietate, a devenit un amestec interesant de nou şi vechi, de eleganţă şi robusteţe, de palate şi fortăreţe. Deja încep să am senzaţia că nu vom reuşi să-l asimilăm decât într-o mică măsură… din cauza puţinului timp rămas.
va urma
PS. Fotografiile au fost făcute de Cristian Munteanu. Click pe ele, ca să le vedeţi mai mari.
***
Abia ce m-am intors si eu de la Napoli. Am fost si in Capri si Pompei. Capri trebuia sa il vad. De mic copil imi doream sa vad vila de la San Michele. Iar la pompei doream sa vad amfiteatrul in care au inregistrat cei de la Pink Floyd clipul pt ‘Echoes’. Din pacate 4 zile au fost mult prea putine pt un oras atat de complex… Imi pare rau ca nu am ajuns la Marechiaro si Posilipo. Data viitoare:).
Radu Herjeu,iti multumim si te asteptam cu mult interes.