Simona, nu m-ai făcut mândru

Dragă Simona Halep, pentru că e la modă să îţi scrie oamenii ca să te felicite sau să-ţi spună ce bucuroşi sunt ei că vă trageţi toţi din daci şi romani, o fac şi eu, pentru că, nu-i aşa, ce fel de român aş fi dacă nu m-aş mândri cu tine? Ei bine, dragă Simona, îmi pare rău, dar la mine nu s-a-ntâmplat! Nu m-ai făcut să mă simt (mai) mândru că sunt român. Pentru că nu am niciun merit în performanţele tale. Nu faptul că împărtăşim, întâmplător, acelaşi spaţiu geografic şi că ne-am putea înţelege fără translator ţi-au adus ţie rezultatele din ultima vreme. Nu sunt nici mai bun, nici mai deştept, nici mai bogat, nici mai valoros în ceea ce fac doar pentru că tu ai muncit, ai luptat şi ai învins.

Aş fi fost mândru dacă aş fi fost tatăl tău, pentru că, probabil, şi de la mine ai fi învăţat ce înseamnă efortul intens pentru a atinge un obiectiv, perseverenţa şi ambiţia bine canalizată, necesitatea sacrificiilor atunci când vrei să te autodepăşeşti, disciplina şi rigoarea. Aş fi fost mândru dacă aş fi fost un prieten de-al tău, pentru că, probabil, te-aş fi încurajat să-ţi urmezi visul şi ţi-aş fi fost alături atunci când ai fi fost dezamăgită de poticnelile de parcurs. Te-aş fi sărbătorit la victorii şi aş fi găsit cuvinte sau tăceri potrivite la înfrângeri. Mândru aş fi fost şi dacă te-aş fi antrenat. Chiar dacă n-aş fi avut niciun merit pentru aptitudinile tale, m-aş fi împăunat cu faptul că am fost printre cei care, probabil, le-au finisat şi le-au dirijat în direcţia bună.

Aş fi fost mândru dacă aş fi fost orice om din jurul tău care ţi-a influenţat cât de puţin viaţa în bine şi aş fi contribuit fie şi cu un cuvânt, o privire sau un gest, nu la talentul tău, ci la mediul propice de care acesta are nevoie pentru a ieşi la suprafaţă.

Dar aşa? De ce să fiu mândru? Că m-ai făcut să mă uit şi la alte meciuri de tenis decât ale lui Nole? :) Că am strigat bucuros sau înciudat, aşa cum n-am prea făcut-o la niciun alt sport? Că îţi dădeam sfaturi, fără să mă pricep deloc, dar doar din dorinţa de fi cât mai prezent acolo, lângă tine, fără teama că mă ceartă arbitrul că fac zgomot în arenă? Nimic din toate astea n-au legătură cu faptul că suntem amândoi români.

Aşadar, fără să fiu mândru pentru meritele tale, pot să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai dat un motiv de bucurie şi pentru că, măcar pentru câteva ore, s-a putut respira în spaţiul public. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, unul, am luat o gură mare de aer ca să mă ajute în zilele următoare să suport miesmele imundonovelelor politice, mondene sau mediatice.