După ce a tensionat propriul partid, decapitând conducerea filialei bucureştene, Crin Antonescu a mai făcut un pas (încotro?) şi pune la probă şi rezistenţa USL. El spune că nu e corect ca PNL să aibă un singur candidat din cei 6 pentru sectoarele capitalei, în timp ce PSD-ul să ia şi 3 şi 6 (pe lângă 4 şi, posibil, 2-ul unui Onţanu recuperat). Ceea ce, la prima vedere, pare corect. Ce te faci, însă, că Ponta spune că cel mai bun competitor împotriva perdantului Poteraş ar fi pecistul Florescu, membru al alianţei PNL-PC? Deci nu se cramponează de o altă candidatură social-democrată.
sondaj: Ce strică?
eu cred în Jean Valjean
Cineva, cândva, în nu mai ţin minte ce împrejurare, m-a-ntrebat în ce cred. Eu cred în Jean Valjean… Nu ştiu dacă a existat. Sau dacă fiinţa în carne şi oase care, poate, l-a inspirat pe Victor Hugo când a scris Mizerabilii, semăna atât de bine cu personajul principal. În aceste timpuri, dominate de o sufocantă revărsare de superficialitate, egoism, prostie şi agresivitate, mi-e greu să cred că există diguri construite din cel mai pur material uman, aşa cum a fost Jean Valjean. Există însă, în fiecare dintre noi, dorinţa ascunsă ca cei dragi să fie asemănători idealurilor noastre.
Din vremuri de demult
Pentru că nu m-am îngrijit niciodată, am foarte puţine înregistrări cu mine la ştiri sau moderând emisiuni. Din fericire, am colegi care au salvat unele imagini în care apar şi eu :) Ca şi cele de mai jos, surprinse în timpul unui jurnal de la Naţional TV, din 2005. De altfel, cel care mi le-a dat este chiar reporterul cu care am un dialog despre paintball şi care, azi, îmi este din nou coleg, la România TV, ca producător, de această dată.
Seară de film
Aţi văzut vreodată un film nipon? Nu strâmbaţi din nas, că habar n-aveţi ce înseamnă. Cinematografia românească mai are câteva decenii până să reuşească o peliculă precum cea pe care v-o propun în seara asta. Un film deosebit, despre moarte şi viaţă, despre iubire şi iertare, despre Japonia modernă dar profundă. Muzică, cinematografie, regie… excepţionale. Pare un poem de la un capăt la altul. Şi-a meritat pe deplin Oscarul de cel mai bun film străin! Şi sper că vă va face şi pe voi, cum m-a făcut pe mine, să căutaţi şi alte creaţii ale cineaştilor niponi contemporani.
Seară de film
O propunere uşor atipică pentru o seară mai puţin obişnuită. Nu e chiar un film, mai curând o piesă de teatru imortalizată pe peliculă. Fără veleităţi artistice, pare o producţie de serie B sau chiar C. Actorii sunt slăbuţi, imaginea amatoricească, regia lipseşte. DAR… subiectul face toţi banii. Iar dialogurile reuşesc să te facă să uiţi de realizarea slabă. Mai mult, cu timpul, ai senzaţia că faci parte dintre protagonişti şi ţi-ai dori să ai şansa în viaţă să porţi astfel de discuţii… Şi oamenii cu care să o faci.
