Dacă tot nu mai avem președinte certăreț, iar chiloții ”vedetelor” sunt încă în vacanță, era timpul să izbucnească o nouă agitație pe scena publică românească. Televiziunile se înghesuie să se îngălbenească, iar știrea zilei e… cursul francului elvețian! Oameni care habar n-aveau cu ce-și plătesc paznicii văcuțelor mov pita și ceapa luate de la supermarket, își încep discuțiile la serviciu cu ”ai văzut, tu, cât s-a făcut francul elvețian?”. Te întrebi dacă nu cumva România e pe cale să-l adopte ca monedă națională.
Eu nu înțeleg. De ce atâta tevatură pentru că niște persoane private trebuie să returneze unor instituții private mai mulți bani, pe baza unui contract legal, semnat de ambele părți? Nu e vorba de o nouă dijmă inventată peste noapte la palatul Victoria, nici de vreun tribut stabilit ad-hoc de Bruxelles. Nu se pune problema vreunei mașinațiuni a Băncii Naționale de depreciere a leului pentru cine știe ce scopuri obscure. Ci de o măsură a autorităților de la Berna și de consecințele ei asupra unei înțelegeri între două părți, prin care una a luat niște bani, și-a făcut treburile cu ei, și trebuie să-i dea înapoi celeilalte, în condiții asupra cărora au căzut de acord. Nu i-a forțat nimeni să ia credite, nu i-a obligat nimeni să le contracteze în acea monedă și sigur nu i-a oprit careva să citească toată hârțogăraia pe care le-au pus-o sub nas băncile. Și chiar dacă o făceau, nu cred că găseau vreo mențiune despre obligativitatea respectivei instituții financiare de a ține în frâu nărăvașul franc.
Deci, unde-i interesul public?
Multe voturi s-au câștigat cu sintagma ”stat al asistaților”. Mulți corporatiști și întreprinzători privați, dar și bugetari cu lefuri sigure, nu suportă ideea ca executivul să-i sprijine pe cei care au probleme și nu se descurcă singuri. Să pună mâna să muncească și, dacă nu le ajung banii de lemne, să mai pună o treanță pe ei. Să încetăm cu ajutoarele astea sociale, plătite din bani munciți de noi. Acum, brusc, când noi suntem cei cu dificultăți, ieșim în stradă și cerem guvernului și BNR ”să facă ceva”. Păi nu pot face nimic decât pe bani publici. Adică pe ai mei și-ai celorlalți care-și plătesc taxele. Și pe care eu, de exemplu, nu-i vreau cheltuiți pentru că niște oameni nu s-au gândit la viitor atunci când și-au luat o casă, o mașină sau televizor color. I-au înșelat băncile cu ceva? Au încălcat acestea contractul? Să le dea în judecată și să le stoarcă de bani.
Și să nu-mi spună nimeni că oamenii aceștia au luat credite din cauza sărăciei. Amărâților nu le dă nici tata mare împrumuturi, că nu au cu ce să garanteze. Le-au luat ca să trăiască mai bine. Ceea ce e nu e de condamnat, mai ales în logica mecanismelor care stau la baza unei economii capitaliste. Dar și-au asumat riscuri pentru asta. Pot privi cu empatie greutățile în fața cărora s-au trezit, dar nu înțeleg să le împartă cu mine, așa cum n-au făcut-o nici cu beneficiile unei dobânzi mult mai mici.
Există o vorbă din popor: nu te-ntinde mai mult decât ți-e plapuma. Și, oricât de ciudat ar părea, nu comuniștii au inventat-o!
Pai este foarte simplu.Traim in capitalismul liber dar sa fim protejati de stat. Si apoi ce ar face ” vaicaretii “…In statele cu democratie consolidata… Dambla.
E usor sa judeci oamenii, asa la gramada, doar pentru ca au facut niste greseli in trecut care acum se intorc impotriva lor. Fiecare dintre noi greseste, suntem doar oameni, pentru ca avem niste vise si incercam sa le tarducem in realitate. Poate ca uneori ne e mai greu sa asteptam, pentru ca vrem sa avem si noi o viata, inainte ca ea sa treaca pe langa noi fara nici un rost. Asa ca, inainte de a judeca pe cineva trebuie sa ne intrebam: daca am fi fost in situatia lor (cu toate variabilele, cu nivelul lor de educatie si informatie, poate incomplet, nu cu al nostru), nu am fi fost oare tentati sa facem la fel? “Acela dintre voi fara de paca sa arunce primul piatra!!”
Eu n-am judecat pe nimeni. E treaba lor sa nu gandeasca, sa nu se intereseze, sa fie naivi. Dar s-o faca pe banii lor. Atat. Sa nu ceara ajutor de la stat sau de la BNR. Sa-si rezolve problemele cu bancile.
Pai, daca nu ai nivel de educatie suficient, nu te bagi in imprumuturi pe 30 de ani, nu? E o chestie de bun simt. Eu stiu ca nu ma bag niciodata la ce nu ma pricep. Si, daca totusi, sunt obligat sa ma bag, ma informez de 1000 de ori inainte.
Si, inca o data, ei au luat creditele in franci, pentru ca erau dobanzile mult mai mici si pentru ca nu aveau incredere in leu, pentru ca acesta varia foarte mult! Dar nu i-a dus capul ca s-ar putea intampla asta si cu francul, nu? Trebuia sa-i ”informeze” cineva!
Aveti dreptate,domnule Herjeu,asa cum are dreptate si proverbul.Singura persoana cu credit in franci elvetieni pe care o cunosc e cam proasta.Pe scurt ,isi merita necazurile pe care si le-a capatat pe semnatura proprie.
Am avut credite in valuta, insa, atunci cand am avut posibilitatea refinantarii, pentru a ma proteja de instabilitatea leului fata de euro, am optat sa iau un nou credit in lei, incl. acoperitor al valutei datorate.
Cei care s-au imprumutat in CHF, la momentul semnarii contractului, ar fi trebuit sa se intereseze de la cunoscatori asupra riscurilor asumate pe o perioada indelungata si, in conditiile in care nu si-i le asumau, ar fi trebuit sa opteze pt o locuinta cu chirie, nu pt una proprietate.
Din pacate, debitorii care au optat pt CHF, asa cum s-au bucurat pt conditiile facile de creditare, tot asa vor trebui sa se descurce cu plata creditului. Eventual, sa solicite o refinantare de la o alta banca sau sa astepte revenirea monedei elvetiene in matca initiala a valorilor in lei.
Cert este ca nu sunt indrituiti a cere sprijinul statului, cerandu-i acestuia sa intervina la banci, caci orice facilitate acordata ulterior rezida in cheltuieli mai mult sau mai putin transparente din bugetul Romaniei, la care contribuim cu totii, nu numai imprumutatii in CHF.
Asadar, va compatimesc, insa naivitatea si prostia se platesc!
Am avut credite in valuta, insa, atunci cand am avut posibilitatea refinantarii, pentru a ma proteja de instabilitatea leului fata de euro, am optat sa iau un nou credit in lei, incl. acoperitor al valutei datorate.
Cei care s-au imprumutat in CHF, la momentul semnarii contractului, ar fi trebuit sa se intereseze de la cunoscatori asupra riscurilor asumate pe o perioada indelungata si, in conditiile in care nu si-i le asumau, ar fi trebuit sa opteze pt o locuinta cu chirie, nu pt una proprietate.
Din pacate, debitorii care au optat pt CHF, asa cum s-au bucurat pt conditiile facile de creditare, tot asa vor trebui sa se descurce cu plata creditului. Eventual, sa solicite o refinantare de la o alta banca sau sa astepte revenirea monedei elvetiene in matca initiala a valorilor in lei.
Cert este ca nu sunt indrituiti a cere sprijinul statului, cerandu-i acestuia sa intervina la banci, caci orice facilitate acordata ulterior rezida in cheltuieli mai mult sau mai putin transparente din bugetul Romaniei, la care contribuim cu totii, nu numai imprumutatii in CHF.
Asadar, va compatimesc, insa naivitatea si prostia se plateste!