Cât s-a pronunţat în ultimele zile cuvântul „intelectual”, nu s-a făcut în ultimii 20 de ani. Dacă ar fi fost numele unui produs, vânzările lui ar fi crescut până la cer. Dacă ar fi fost o piţipoancă, ar fi ajuns vedetă la televiziune. Aşa, fiind vorba doar de intelectuali, nu s-a reuşit decât demonetizarea şi mai mult a noţiunii şi trimiterea în derizoriu a unei calităţi pe care foarte puţini o au, mai ales dintre cei cărora li se lipeşte pe frunte eticheta cu pricina.
Acum 22 de ani mulţimile ieşite din „negura” comunismului egalitarist, cereau în pieţe „moarte intelectualilor”. Ca şi acum, şi atunci atitudinea masei nu avea ca obiect calităţile membrilor elitei nemuncitoare ci defectele acestora, cele care le-au făcut traiul în dictatură cel puţin suportabil. Era o revoltă faţă de cei care îşi cumpăraseră cu vorba meşteşugită, purtată cu dichis de limbile atotpoleitoare sau de stiloul care înşira slove de slavă, un trai boem, fără program de la 6 la 15. Intelectualii nu erau, pentru români, marii stâlpi ai culturii, rezistenţa în faţa degradării, ci beneficiarii unei binevoinţe a stăpânirii, în schimbul unor cioburi de talent puse în slujba acesteia. Talent pe care vulgul îl evalua doar prin prisma statutului pe care posesorul îl avea în societate. Ura împotriva intelectualului a avut la noi o componentă de invidie dar şi una de dispreţ faţă de cel care nu ştie ce sunt munca adevărată, palmele crăpate şi sudoarea care năclăieşte totul. Faţă de cel care scrie sau vorbeşte despre lucruri, trăiri, experienţe, fără să le cunoască în profunzime, din proprie experienţă. Şi, nu în ultimul rând, o silă faţă de permanenta negociere a intelectualului român cu el însuşi şi cu mai marii zilei, pentru a-şi asigura condiţiile necesare creaţiei. Mai toţi românii au făcut compromisuri, chiar şi numai tăcând, dar intelectualii câştigau de pe urma lor mai mult decât putea visa un muritor de rând.
Carol al II-lea şi-a avut intelectualii săi. La fel şi Ceauşescu. Mai de curând, Băsescu a reuşit să dea o lovitură aproape mortală rămăşiţelor de respectabilitate pe care le mai avea casta aceasta, folosind-o pe post de breloc la cheile cu care atât de bine a ştiut să deschidă (mai curând, să închidă) minţile atâtor români. Din oportunism, cei mai mulţi, din laşitate, din avariţie sau, cei mai puţini, din sinceră naivitate, toţi aceşti „intelectuali” s-au lăsat folosiţi ca vectori de imagine, primind în schimb siguranţa că nu vor fi văduviţi de titlul lor şi, implicit, nu vor risca să ajungă la munca de jos. Interesant de observat: cu cât mai autoritar vodă, cu atât mai mulţi şi mai aplecaţi intelectualii de curte. Bănuiesc că există o fascinaţie faţă de forţa brută, faţă de puterea concretă, nu cea dată de cuvinte, idei, idealuri.
Pentru mine, absolventul de facultate nu e automat şi un intelectual. Nici scriitorul. Sau profesorul doctor. Sau enciclopedia ambulantă, plină de citate. E posibil să nu mă potrivesc definiţiei din DEX, dar să fim serioşi, nu trecem prin viaţă, judecând universul şi reacţionând lui, cu dicţionarul în mână.
Intelectualul e un visător pragmatic, un idealist luptător, un misionar evadat din turnul de fildeş. El are o viziune despre universul în care trăieşte. Despre cum ar trebui să arate şi despre ce ar trebui să facă el, mai ales, intelectualul, ca lumea să ajungă în punctul de echilibru imaginat. La un intelectual, pe lângă inteligenţă, cultură, viziune, interes, e vorba şi despre implicare. Dar nu cea făcută din vârful buzelor obişnuite cu nectarul scurs de la masa zeilor, ci cea manifestă, în mijlocul oamenilor. Un intelectual construieşte elite, sădeşte valori în cei care sunt la vârsta nevoii şi permeabilităţii, şi se luptă cu oricine încearcă să le sufoce. O face în mod programatic şi nu întâmplător, ca rezultat secundar al activităţilor lui aducătoare de confort personal.
Prin prisma acestei imagini pe care o am despre un intelectual, cum aş putea să-i numesc astfel pe cei care, de 20 de ani, stau la coadă ca să pupe condurul sultanului, în speranţa unui post de europarlamentar, deputat, ministru, ambasador, şef la ICR sau măcar a unei linişti instituţionale care să le permită să-şi vadă în pace de afacerile lor, aducătoare de atâta profit?
Aşa că ar fi bine, poate, să folosim mult mai rar sintagma şi să nu mai împărţim potentaţii şi profitorii în intelectuali şi ceilalţi. Nu e un război al intelectului, ci unul al instinctului de supravieţuire, atunci când tabăra în care au servit pănă acum e pe cale să piardă puterea pentru care „intelectualii” au slujit atât de creativ.
De mult n-am mai citit un articol de “nota 10 cu felicitari!”care sa prezinte atat de veridic realitatea zilelor noastre si comentarii pertinente,pe masura articolului! Sincere felicitari!
intelectual = educatie superioara + constiinta curata; cine nu are constiinta curata e un simplu depozitar de cunostinte; drept urmare, 100% de acord cu Dvs.
Fara a se intelege gresit, consider un refugiu al unor oameni care vor sa spuna ceva si nu sunt stapaniti de realitatea istorica , sa amintesca de vina comunismului. Nu are nimic a face denumirea unei societatii cu un fenomen legat de viata si preocuparile unui om de capacitatea acestuia de sinteza in gandire si actiune !!!!
Referitor la etapa pe care o traim , nu poate fi definita decat “DEZORGANIZARE BINE ORGANIZATA A ROMANIEI”
Imi este greu sa fiu politicos in fata unor afirmatii legate de intelectualitatea romaneasca, fie ea din perioada postbelica sau postrevolutionara.
Medicii romani din Europa, filozofi, profesori, IT-isti, chiar si hackerii sunt cazuti din cer sau provin dintr-o intelectualitate paranormala???
Scoala romaneasca si spiritul unui popor care instinctiv, istoric a raspuns intrebarii lui E. Kant privind judecatile sintetice apriorice au generat o intelectualitate autentica si apartinica.
In sinteza, se impune intrebarea: parintii dvs. stiu ce scrieti despre perioada tineretii lor?. Cred ca macar lor le datorati niste scuze.
O tema foarte actuala si profunda.
In ultimii ani majoritatea considera intelectuali pe cativa indivizi buni de gura, unii de valoare, altii de valoare cel putin indoielnica, unii mai vocali, altii mai putin vocali , unii mai expresivi, altii mai stersi, avand insa in comun cu totii etalarea unei universale priceperi in toate problemele vietii si societatii, de la fotbal la politica si inapoi. Putini din acestia stiu sa faca ceva practic, putini din acestia se pot lauda cu vreo opera semnificativa. Si inca un lucru important, este aproape axioma in ziua de azi : numai cei cu pregatire umanista sunt considerati intelectuali. Departe de mine gandul ca umanistii nu fac cinste intelectualitatii, nici vorba, pe umerii lor stau de fapt conceptele fundamentale ale vietii sociale. Dar mai sunt si multi alti intelectuali care ar trebui luati in considerare. Asa cum bine spune Radu aici, nu este suficient sa ai o diploma de absolvire a unei facultati ca sa devii automat un intelectual, dar nici sa ignori intelectualitatea tehnica nu este corect. Un intelectual tehnic prin formare are un atu important dupa pararea mea : deprinderea de a gandi logic. Oare nu excluderea intelectualitatii tehnice a contribuit decisiv la lipsa de logica a vietii sociale si politice de azi ? E o intrebare retorica, menita insa sa incite la reflectie pe cei care gandesc. Iar aici, pe blogul lui Radu Herjeu (un intelectual adevarat si fin), ma bucur sa constat ca sunt astfel de oameni.