Nu-i suport pe “afaceriştii” români. Nici pe cei născuţi şi crescuţi aici, cu “educaţia” de rigoare, nici pe cei importaţi şi naturalizaţi. Care s-au trezit într-o ţară sălbatică şi s-au adaptat rapid mentalităţii noastre strămoşeşti de “merge şi aşa”! Îmi repugnă parvenitismul celor mai mulţi dintre îmbogăţiţii postdecembrişti şi rapacitatea micilor buticari. Pe aproape toţi îi uneşte, însă, o altă trăsătură de caracter: mârlănismul. 23 de ani de economie liberă i-au spoit doar cu un strat subţire de amabilitate, care se cojeşte imediat ce se prind că nu câştigă mare lucru de pe urma ta.
Mi-a murit bateria la maşină. Şi, bucuros nevoie mare că e încă în garanţie (lucru care mi se întâmplă extrem de rar), am sunat la firma care făcuse verificările la cumpărare şi ştampilase certificatul. Prima surpriză: nu mai lucra cu importatorul bateriilor. Să sun la acesta. Din câte ştiu eu, chiar în cazul întreruperii distribuirii de produse sau servicii, eşti obligat să asiguri garanţia până expiră. Am sunat la importator, la Odorheiul Secuiesc. Acolo, politicos, un domn mi-a dictat numele, adresele şi telefoanele tuturor societăţilor din Bucureşti cu care colaborează pe partea de garanţii. Ca omul precaut ce mă aflu, am sunat la cea mai apropiată de casă: Mobil Total din Bucureştii Noi. I-am explicat celui care mi-a răspuns care e situaţia şi mi-a spus să merg acolo, că nu e nicio problemă. Şi m-am dus! Intru în prăvălie, o femeie de la tejghea mă măsoară şi mă întrebă destul de răstit ce doresc. Îi spun. Îmi transmite cu sictir că nici vorbă să mă servească, n-am luat bateria de la ei, nu e treaba lor. Îi explic cu calm şi voce domolită că: unu la mână, erau pe lista dată de importator, şi doi la mână, sunasem înainte şi mi se spusese să vin. La care se ridică de pe scaun “patronul”. Ştiţi genul: un mitocan parvenit, gras şi unsuros, care îşi mai scoate, probabil, mâncarea dintre dinţi cu unghia de la degetul mic. Care începe să vocifereze că nu e treaba lor, că să mă duc la firma care mi-a ştampilat certificatul şi că să plec, că ei n-au cu ce mă ajuta. Deşi începuseră să mă ia toţi dracii, am rămas calm. I-am spus că am înţeles, dar că nu pricep de ce m-au făcut să bat drumul degeaba până acolo. Evident, nu era vina lor, ci a băiatului din fundul magazinului cu care vorbisem şi care a dat din umeri. Am sunat la Odorhei. I-am explicat ungurului amabil cu ce situaţie mă confrunt şi l-am rugat să-mi spună cum să procedez să rezolv problema bateriei, fără să mă plimb pe la toţi distribuitorii lor, riscând aceeaşi reacţie ca cea a mitocanului. În timp ce vorbeam la telefon, mârlanul şi nevastă-sa strigau la mine să ies afară, să nu-i mai deranjez! Ceva de poveste! Îmi spuneau să mă duc la Odorhei să rezolv, dar să nu mai stau la ei în magazin! Evident că aş fi ieşit înainte să sun, dar afară se repara strada şi n-aş fi auzit nimic la telefon. După ce omul importatorului m-a asigurat că mă sună imediat înapoi, am părăsit acel templu al comerţului românesc, reprimându-mi impulsul extrem de puternic de a le face vraişte marfa sau măcar de a le sparge geamurile cu un bolovan. Dar suntem civilizaţi, nu-i aşa? Am regretat, pentru a mia oară, că n-ai cui să te plângi, că nu poţi face nimic împotriva acestor specimene. Sigur, nu le devii client. Şi? Îi doare în cot! Ei vor găsi alţi fraieri de la care să facă un profit imens.
Până la urmă, importatorul m-a trimis la un nene din Drumul Taberei, care m-a ajutat. Bateria nu era moartă, doar descărcată. Problemă care exista de când am luat-o din magazin. Şi pe care ar fi trebuit s-o vadă cel de la prima firmă, care mi-a dat certificatul de garanţie… Dar, ce să mai zic?! Bine că s-a rezolvat! Aş vrea numai să pot da pe cineva în judecată, să obţin despăgubiri pentru situaţie, nervii făcuţi, modul în care am fost tratat, timpul consumat, telefoanele date şi drumurile făcute în juma’ de oraş!
La primele mele ieşiri “afară”, eram surprins şi uşor deranjat de eforturile fiecărei vânzătoare sau ale fiecărui patron de magazin al cărui prag îl călcam, de a mă face să mă simt bine. Mi se părea o dovadă de falsitate, doar ca să-mi scoată din buzunar ceva mai mulţi bani. Mai mult, mă simţeam stingherit de insistenţa de a-mi arăta toată marfa, crezând că e ca la noi şi voi fi înjurat în barbă la plecarea cu mâna goală. Mult mai târziu, confruntându-mă cu specia comercianţilor noştri, 
mi-am dat seama că toată amabilitatea străinilor e o parte esenţială a sistemului care reglează raportul dintre cerere şi ofertă. În Turcia am descoperit că e mai mult decât atât, e o altă dimensiune a interacţiunii cu oameni străini, pe principiul “nu orice om este un client, dar oricine îţi trece pragul e un om”.
Azi am găsit pe facebook această imagine din Parlamentul japonez. Desigur, am putea râde de ei sau i-am putea considera ca fiind toţi nişte control freaks! Sau am putea să ne dăm seama că e vorba de ordine, disciplină, armonie şi respectarea unor reguli, ale căror beneficii nu se văd, poate, din prima, dar sigur au contribuit la rezultatele unui popor pe care îl invidiază mai toată lumea.
Și ce poți să faci? Sigur, e o nedreptate dar nu ai nici o unealtă la îndemână pentru a te lupta cu ei, în afară de bolovani.
Așadar, dacă nu vrei păr alb, riduri și Xanax, tot ce poți să faci este să abordezi altfel nedreptățile pe care alții le fac. Poți, în schimb, să te autoconvingi că e doar o lecție învățată. Ăsta e prețul pe care a trebuit să-l plătești ca să înveți să nu mai intri cu așteptări în alte magazine.
Mihu, daca puteam sa-mi impun cand si ce asteptari sa am, nu asteptam pana la varsta asta :) Si a nu te astepta sa fii tratat decent… la ce naiba mai traim intre oameni?
ce poti face? sa te revolti..azi esti doar tu si nu te baga in seama,dar maine e inca unul si poimaine altul…si candva,ii da de gandit ca is f multi nemultumiti….sa te resemnezi cu gandul ca asa e peste tot si mereu,e gresit..sa ignori,la fel…
si de ce sa fie lectia ta invatata de a tacea si sa nu invers:sa invete acel om ca nu toti oamenii tac si se resemneaza??
de ce sa platesti Tu un pret si nu cel care greseste de fapt???
Pe mine ma enerveaza aia care vor sa fie amabili si serviabili in hipermarket-uri. Daca ceri ceva in mod expres tot prost esti tratat, iar cand ajungi acasa constati ca ai luat o mare teapa.
draga Radu, tu esti o generatie mai tanara……dar in “alte vremuri”….in “oraselul de provincie ” in care am vazut lumina zilei, erau pe strada “Mare” magazinele evreiesti care ar fi putut “da clasa” oricarui tip de comert de aici si de oriunde! si acum …….”am in fata ochilor ” micii comercianti evrei care nu te “lasau ” sa pleci nemultumit din magazinele lor! nu mai spun cum iti vorbeau!……te faceau sa te simti un om important!…… de multe ori chiar daca nu voiam sa cumpar nimic…..intram in magazinele lor ….. dar era imposibil sa nu ma faca sa cumpar ceva…..ori cat de mic!……ei …. poate sunt eu “nostalgica”…..sau poate ma depasesc vremurile…..dar in zilele noastre “toti vor sa te insele”……toti “vor sa se-nbogateasca rapid si cu cat mai putine eforturi!” ……. peste tot e la fel! foarte putin respect pentru tine ca OM! incepand de la “taraba de la piata” si terminand cu …..cel mai inalt “nivel!?!” o zi plina de soare Radu!
Daca te ajuta cu ceva , si eu m-am saturat de ei , si chiar daca m-as abate de la morala crestina ,le-as dorii sa-i doara , asa poate….
Despre acest post aș vrea să comentez doar că, in magazinele mai mari, măcar nu mai țipă la tine, ci te tratează cu indiferență de exemplu. Despre blog în general aș vrea să spun că mi se pare foarte interesant conținutul (și forma în care este prezentat, de ex. cu câte o poză sugestivă la fiecare post), îl urmăresc zilnic să văd ce a mai postat autorul. Și recomandările de filme mi-au fost de folos. Felicitări și ține-o tot așa!