m-am săturat de mârlani!

Nu-i suport pe “afaceriştii” români. Nici pe cei născuţi şi crescuţi aici, cu “educaţia” de rigoare, nici pe cei importaţi şi naturalizaţi. Care s-au trezit într-o ţară sălbatică şi s-au adaptat rapid mentalităţii noastre strămoşeşti de “merge şi aşa”! Îmi repugnă parvenitismul celor mai mulţi dintre îmbogăţiţii postdecembrişti şi rapacitatea micilor buticari. Pe aproape toţi îi uneşte, însă, o altă trăsătură de caracter: mârlănismul. 23 de ani de economie liberă i-au spoit doar cu un strat subţire de amabilitate, care se cojeşte imediat ce se prind că nu câştigă mare lucru de pe urma ta.

Mi-a murit bateria la maşină. Şi, bucuros nevoie mare că e încă în garanţie (lucru care mi se întâmplă extrem de rar), am sunat la firma care făcuse verificările la cumpărare şi ştampilase certificatul. Prima surpriză: nu mai lucra cu importatorul bateriilor. Să sun la acesta. Din câte ştiu eu, chiar în cazul întreruperii distribuirii de produse sau servicii, eşti obligat să asiguri garanţia până expiră. Am sunat la importator, la Odorheiul Secuiesc. Acolo, politicos, un domn mi-a dictat numele, adresele şi telefoanele tuturor societăţilor din Bucureşti cu care colaborează pe partea de garanţii. Ca omul precaut ce mă aflu, am sunat la cea mai apropiată de casă: Mobil Total din Bucureştii Noi. I-am explicat celui care mi-a răspuns care e situaţia şi mi-a spus să merg acolo, că nu e nicio problemă. Şi m-am dus! Intru în prăvălie, o femeie de la tejghea mă măsoară şi mă întrebă destul de răstit ce doresc. Îi spun. Îmi transmite cu sictir că nici vorbă să mă servească, n-am luat bateria de la ei, nu e treaba lor. Îi explic cu calm şi voce domolită că: unu la mână, erau pe lista dată de importator, şi doi la mână, sunasem înainte şi mi se spusese să vin. La care se ridică de pe scaun “patronul”. Ştiţi genul: un mitocan parvenit, gras şi unsuros, care îşi mai scoate, probabil, mâncarea dintre dinţi cu unghia de la degetul mic. Care începe să vocifereze că nu e treaba lor, că să mă duc la firma care mi-a ştampilat certificatul şi că să plec, că ei n-au cu ce mă ajuta. Deşi începuseră să mă ia toţi dracii, am rămas calm. I-am spus că am înţeles, dar că nu pricep de ce m-au făcut să bat drumul degeaba până acolo. Evident, nu era vina lor, ci a băiatului din fundul magazinului cu care vorbisem şi care a dat din umeri. Am sunat la Odorhei. I-am explicat ungurului amabil cu ce situaţie mă confrunt şi l-am rugat să-mi spună cum să procedez să rezolv problema bateriei, fără să mă plimb pe la toţi distribuitorii lor, riscând aceeaşi reacţie ca cea a mitocanului. În timp ce vorbeam la telefon, mârlanul şi nevastă-sa strigau la mine să ies afară, să nu-i mai deranjez! Ceva de poveste! Îmi spuneau să mă duc la Odorhei să rezolv, dar să nu mai stau la ei în magazin! Evident că aş fi ieşit înainte să sun, dar afară se repara strada şi n-aş fi auzit nimic la telefon. După ce omul importatorului m-a asigurat că mă sună imediat înapoi, am părăsit acel templu al comerţului românesc, reprimându-mi impulsul extrem de puternic de a le face vraişte marfa sau măcar de a le sparge geamurile cu un bolovan. Dar suntem civilizaţi, nu-i aşa? Am regretat, pentru a mia oară, că n-ai cui să te plângi, că nu poţi face nimic împotriva acestor specimene. Sigur, nu le devii client. Şi? Îi doare în cot! Ei vor găsi alţi fraieri de la care să facă un profit imens.

Până la urmă, importatorul m-a trimis la un nene din Drumul Taberei, care m-a ajutat. Bateria nu era moartă, doar descărcată. Problemă care exista de când am luat-o din magazin. Şi pe care ar fi trebuit s-o vadă cel de la prima firmă, care mi-a dat certificatul de garanţie… Dar, ce să mai zic?! Bine că s-a rezolvat! Aş vrea numai să pot da pe cineva în judecată, să obţin despăgubiri pentru situaţie, nervii făcuţi, modul în care am fost tratat, timpul consumat, telefoanele date şi drumurile făcute în juma’ de oraş!

La primele mele ieşiri “afară”, eram surprins şi uşor deranjat de eforturile fiecărei vânzătoare sau ale fiecărui patron de magazin al cărui prag îl călcam, de a mă face să mă simt bine. Mi se părea o dovadă de falsitate, doar ca să-mi scoată din buzunar ceva mai mulţi bani. Mai mult, mă simţeam stingherit de insistenţa de a-mi arăta toată marfa, crezând că e ca la noi şi voi fi înjurat în barbă la plecarea cu mâna goală. Mult mai târziu, confruntându-mă cu specia comercianţilor noştri, mi-am dat seama că toată amabilitatea străinilor e o parte esenţială a sistemului care reglează raportul dintre cerere şi ofertă. În Turcia am descoperit că e mai mult decât atât, e o altă dimensiune a interacţiunii cu oameni străini, pe principiul “nu orice om este un client, dar oricine îţi trece pragul e un om”.

Azi am găsit pe facebook această imagine din Parlamentul japonez. Desigur, am putea râde de ei sau i-am putea considera ca fiind toţi nişte control freaks! Sau am putea să ne dăm seama că e vorba de ordine, disciplină, armonie şi respectarea unor reguli, ale căror beneficii nu se văd, poate, din prima, dar sigur au contribuit la rezultatele unui popor pe care îl invidiază mai toată lumea.

Categorii: specimene şi mentalităţi
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:


    1. Am patit acelasi lucru cu aerul conditionat de acasa. Firma importatoare a tras si ea o teapa scurta dupa ce a umplut piata cu aparate de genul asta. N-am gasit nici un fel de intelegere nicaieri, asa ca am facut reclamatie la OPC. Cu acte, cu nr. de tel, etc. Si OPC-ul s-a interesat asa incit dupa 3 saptamini m-au sunat de la Metro, magazinul de unde cumparasem aparatul si m-au chemat sa-mi aleg alt aparat la aceeasi valoare, dupa ce au trimis un specialist care a constatat ca aparatul vechi nu mai poate fi reparat. Deci fara OPC n-as fi rezolvat nimic, ceea ce e foarte trist.

    2. Regret ca generalizezi! Mie mi-au trebuit douazeci de ani ca sa ajung nu prea departe, dar (si ) nu oricum. Fotografia care exemplifica minutiozitatea japonezilor o voi arata fiicelor mele (cu care si lucrez) pentru ca si eu procedez la fel folosind o banda. Acum vor avea confirmarea ca nu sunt absurda si ca si alti oameni gandesc ca mine. Asa ca … daca toata lumea este urata, inseamna ca si noi suntem urati.