Liiceanu și Pleșu, între ”minima moralia” și ”partea nerușinată a rasei umane”

Am vrut să scriu ceva după răbufnirea lui Andrei Pleșu la adresa lui Radu Beligan, pentru ”crima” de a-l susține public pe Victor Ponta la președinție. Sau pentru cea de a-i fi ridicat osanale lui ceaușescu. Pentru că n-am priceput exact care dintre ele e cea capitală. Sigur, am înțeles de ce filosoful le-a legat, dar demersul lui a avut doar valențe manipulatorii, nicidecum logice. Dar am renunțat la ideea de a comenta, în primul rând din lehamite. Apoi, e greu să te pui, în scris, cu cineva care are real talent la combinat cuvinte, iar textele lui au darul și rolul de a te seduce și nu de a te convinge cu argumente, așa cum un ambalaj meșteșugit transfomă și o cutie goală într-un cadou fățos.

Dar, văzând că iese la rampă și Gabriel Liiceanu, a devenit clar că ceea ce putea fi doar o posibilă dezamăgire personală a unui om de cultură la adresa altuia, e, de fapt, o nouă mostră a incapacității celor doi de a se uita în oglindă înainte de a vărsa în capul cuiva căldarea cu fraze meșteșugit înveninate.

Așa că, domnilor, deși nu-ndrăznesc să mă bat în vorbe cu domniile voastre, și nici în averile pe care vi le-au adus acestea, în valori am curaj s-o fac. Pentru că, spre deosebire de mulți, eu nu cred că popa are dreptul să facă una și să spună alta, doar pentru că românii au fost îndemnați de mici să facă diferența. Pe care n-o fac! După cum se știe, în lumea noastră, aparența e mult mai importantă decât fondul.  Dar niște intelectuali adevărați n-ar trebui să profite de asta.

N-o să plec de la stupizenia cu ”n-avem voie să atacăm marile valori ale neamului”. Oricine poate fi și trebuie criticat, atunci când se consideră că a greșit. Cu o singură condiție morală: cei care o fac să nu fi păcătuit ei înșiși, în același fel. Adică să nu facă parte dintre cei pentru care s-a inventat sintagma ”lupul moralist”.  Ori, dumneavoastră, domnilor, sunteți emblematici pentru această categorie. Ați susținut o grămadă de ani un personaj imund, v-ați lăsat folosiți pentru a da greutate făcăturilor penibile cu condamnarea comunismului și independența justiției. I-ați stat de-a dreapta și de-a stânga, și i-ați secondat fiecare atentat la bun simț, decență, adevăr, corectitudine, echilibru, normalitate. Ați scuzat, prin lipsa voastră de reacție, toate derapajele inacceptabile pentru un președinte, contribuind, astfel, la inducerea ideii că succesul în societatea românească e asigurat doar de tupeu și lipsă de scrupule.

Ca să fiu sincer, nu știu exact cu ce s-a făcut vinovat Radu Beligan în perioada comunistă. Nu urmăream nici spectacolele omagiale și nici nu citeam presa. Dar sunt foarte sigur că niciun român nu l-a votat pe ceaușescu, chiar și în acele simulacre de alegeri, pentru că l-a convins actorul. În schimb, sunt convins că susținerea voastră pentru individul de la Cotroceni i-a adus multe sufragii. Poate chiar pe cele care l-au făcut președinte pentru a doua oară și au prelungit calvarul acestei țări cu încă 5 ani. Pentru că modul în care i-ați fost aproape l-a legitimat în ochii multor oameni care, în dorința de a se crede intelectuali, sunt gata să asimileze orice din partea ”consacraților” branșei.  E mult mai de bon ton să-ți placă ce-l încântă pe Liiceanu decât ce-l impresionează pe Vasile de la sculărie. Mai ales că acesta din urmă nici nu apare la televizor, nici nu scrie în reviste cu pretenții.

Am, dacă îmi permiteți, o sugestie. Când vorbiți despre „partea nerușinată a rasei umane”, aveți minima moralia să n-o faceți ca și când v-ați afla total în afara ei.

PS. “Timp de 10 ani cât ați fost președintele României, nu ați făcut decât să ne așezați pe drumul pe care noi […] trebuia să ne așezăm. Și pentru asta vă mulțumim. […] Ați fost la înălțimea unei bune părți a intelectualității din țara asta. Asta înseamnă că s-au recunoscut cu valorile lor în activitatea dumneavoastră.” –  Gabriel Liiceanu – 2014