Au întins coarda cât au putut. Unii spun că atât cât le-a comandat tătucul. E posibil, dar greu de demonstrat. Şi aşa, în toată această poveste, s-a mers prea mult pe baza impresiilor, a zvonurilor şi a umorilor personale. L-au umilit cât pentru 10 vieţi, i-au scos pe nas orice aroganţă reală sau închipuită va fi deranjat grămezi de români obişnuiţi, lucrători prin mass-media, colegi de partid, adversari politici sau foşti subalterni, pe vremea când puterea lui era mare şi părea nemuritoare.
După un proces şi o condamnare care au stat mai mult sub semnul lui “se ştie” decât sub cel al dovezilor imbatabile, superficialitatea, reaua-voinţă, tergiversările evidente şi lipsa de profesionalism ale acuzatorilor au reuşit să-i diminueze păcatele condamnatului mai mult decât executarea pedepsei.
Acum s-a terminat. Condamnat pentru prea puţin sau pentru prea mult, Adrian Năstase a plătit. Pentru vini reale sau închipuite. Om inteligent, cred că a învăţat ceva din tot acest calvar pe care l-a trăit în ultimii ani. Nu ştiu dacă o să-i mai folosească la ceva. Nu ştiu dacă va mai avea o carieră politică în care să urce altfel decât a făcut-o prima dată. Dar sper să înţeleagă că nu este o victimă. Sau, dacă vreţi, e victima unui sistem, a unui mod de a face lucrurile în România postrevoluţionară, la care şi el a contribuit din plin. Prea multă putere în mâna unui singur om, consilieri şi colaboratori fără coloană, o justiţie labilă, ţinută în lesă prin numiri politice, o mass-media fragmentată şi lipsită de credibilitate, lipsa de transparenţă în conducerea treburilor ţării, o viermuială politică, o reţea de interese, cumetrii, corupţie la toate nivelele… toate acestea nu sunt invenţiile regimului Băsescu. El doar le-a ridicat pe culmi mai înalte decât predecesorii săi. Dar toţi cei care au condus ţara în ultimii 23 de ani, chiar dacă nu pot fi trataţi otova, au încurajat sau au ignorat, au păstrat sau nu s-au implicat prea mult în schimbare, au tolerat sau n-au fost capabili să vadă, au întreţinut sau au accentuat aberaţiile structurale ale unei societăţi bolnave.
În rest, aprecierile de genul “stai să vezi, c-o fi, c-o păţi, c-am auzit eu de la nu’ş cine, că nu ştiu sigur, dar sigur e aşa cum zic eu, că nu se poate să nu fi furat, că n-ai văzut ce moacă antipatică are”… sunt de făcut pe bancă, la poartă, sau în faţa unei cinzeci, în taverne, dar nu de oameni serioşi şi aşezaţi. Aceştia, indiferent de simpatiile sau antipatiile personale, înţeleg că eliberarea fostului premier este legală, firească şi necesară. Că un alt verdict ar fi prejudiciat şi mai mult imaginea justiţiei, mult prea şifonate, oricum, şi, mai important, ar fi reprezentat un (alt) precedent, tocmai bun de valorificat atunci când roata se va întoarce şi, în locul lui Năstase va sta un alt fost lider atotputernic.
***
Poţi primi direct prin mail informaţii despre orice postare nouă de pe blog. Nu trebuie decât să te abonezi la newsletter (în meniul din dreapta).
Este un articol, deci un discurs publicistic… vocea pare neutră faţă de politic, dar tocmai tema şi conţinutul sunt implicit politice… şi vocea mai lasă şi impresia că… justiţia nu este ok, ca probatoriu sau ca implementare a unei comenzi… de sus, ca factor de presiune, sau de jos, din opinie, tot ca factor de presiune. Este o redundantă, condamnarea de către un sistem, pe care şi AN l-a condus cândva, şi l-a subordonat scopurilor sale…
Despre imaginea justiţiei, creare de precedent… ştim şi presiunea străină, să cadă capete mari, şi adversitatea politică internă, şi Raportul pe justiţie, dar mai ştim că, evenimentele şi dramele personale, sunt comentate şi aici, fără a lua în considerare că existenţa lor, dă pâine ziaristului… Adrian Năstase trebuie privit cu respect de presă, căci el este stimulul, ca pretext al demersului şi al discursului publicistic… şi asta trebuie să se vadă… din profesionalimul, părţilor şi al intregului text emis şi semnat de autor…
Lasand la o parte aprecierile si criticile la adresa persoanelor de care este vorba aici, lucrul care mie mi se pare ingrijorator si care ar trebui subliniat cu doua linii groase este faptul ca justitia romana nu este ceea ce trebuie sa fie. Nu reiau ceea ce s-a spus, toata lumea vede acest aspect grav si apoi unii, cei corecti si cu bun simt, se simt neaparati de justitie, altii, cei incorecti si tupeisti, gasesc metode fie sa o fenteze, fie sa o compromita. Pierderea respectului fata de lege , principala tara a societatii romanesti de azi, are radacini adanci in vremea comunismului, cand a inceput sa functioneze cu succes sistemul PCR (pile-cunostinte -relatii) si a capatat noi valente dupa 1989, cand stim cu totii ca fiecare a avut intrepretarea proprie a notiunii de libertate. Ce e de facut, cred ca toata lumea stie, dar nimeni din cei care trebuie sa faca nu face din diferite motive. Am speranta ca totusi generatia noua va fi capabila sa introduca incet-incet normalitatea.