facultatea, tichie de mărgăritar

Mult timp după revoluţia din ’89, ridicam încă sprânceana când auzeam vreo ştire despre “un student” care a furat, a dat în cap cuiva sau s-a drogat. Rămăsesem cu reflexul de gândire al anilor adolescenţei mele, în care să fii student nu era un lucru chiar la-ndemâna oricui. Cam trebuia să te ţii de carte şi să laşi distracţia, iar facultatea era un pas mare spre maturizare şi nu un pretext de a mai sta acasă, pe banii babacilor. De aceea, apartenenţa la această categorie implica şi un fel de responsabilitate faţă de imaginea de aproape-intelectual pe care o aveai în ochii celorlalţi.

Cred că ruptura definitivă de această mentalitate s-a produs când am predat la Jurnalism, la Spiru Haret. Acolo am realizat că cei mai mulţi dintre tinerii aceia se aflau în faţa mea nu pentru că le plăcea să înveţe sau pentru că aveau un IQ peste medie. Nici că citiseră câteva biblioteci şi erau flămânzi de mai multe informaţii cu ajutorul cărora să-şi dezvolte mecanismele de gândire. Nici că erau dornici de a ajunge în poziţii din care să facă bine celor din jur. Pur şi simplu, erau acolo pentru că părinţii lor câştigau suficient cât să le permită plata taxelor şcolare. Şi pentru că, evident, mai toţi se visau vedete ale micului ecran, pline de glorie şi bani! Ceea ce a rămas valabil şi azi (vezi aici)!

La 25 de ani de la căderea comunismului am ajuns în situaţia paradoxală de a fi codaşii Europei la numărul de absolvenţi de învăţământ superior, raportat la populaţie, şi a avea, în acelaşi timp, unul dintre cele mai ridicate procente de licenţiaţi şomeri sau care profesează în cu totul alte domenii decât cel în care s-au pregătit.

Explicaţia nu e foarte simplă, dar unul dintre “ingrediente” e faptul că mulţi părinţi au o imagine idilică despre copiii lor. De aceea îi înscriu la licee cu profile “de succes” dar fără nicio legătură cu aptitudinile reale ale infanţilor. După care pompează bani în meditaţii şi-n cadouri pentru profesori, pentru a menţine iluzia că decizia lor a fost corectă. După care, evident, e musai să dea la facultate! Pentru că, după ce ai terminat să te lauzi cu ultima poşetă, maşina de 1 milion de cai putere, concediul în Vanuatu şi profesorul de mers pe bicicletă al mezinului, trebuie să poţi spune cât mai des “fata mea e studentă la relaţii internaţionale”. Sau la SNSPA. Mamă, ce mişto sună! Cu atât mai mişto cu cât nimeni nu ştie ce înseamnă, de fapt, şi ce ieşi de acolo. Adică ce ştii să faci, cu adevărat, nu gargara din broşurile de prezentare.

Iar o să spuneţi că dau vina pe părinţi. De data asta, n-o fac eu, ci un studiu realizat de D&D Research. Astfel, în timp ce peste 65% dintre părinţi îşi împing copiii să se ducă la facultate (dintre care o treime vor musai medicina :)) ,  mai mult de jumătate dintre aceştia din urmă, între 18 şi 24 de ani, îşi doresc o meserie care se poate învăţa rapid, se poate practica oriunde în Europa şi aduce câştiguri imediate. Adică ei vor să fie şoferi, mecanici sau electricieni. Un alt procent important visează să fie artişti, fără să vrea să treacă prin Conservator.  Mai mult, aproape 60% dintre actualii meseriaşi şi 20% dintre absolvenţii de facultate, ar alege să fie muncitori calificaţi, dacă ar putea s-o ia de la capăt.

Să fii la facultate a devenit, pentru mulţi, mai ales pentru parveniţii ultimilor ani, o formă de snobism care li se pare mai puţin condamnabilă decât cea care îi obligă să le cumpere odraslelor din grădiniţă ultimul iphone sau cea mai chic bonă filipineză. Pentru că, nu-i aşa, le vor binele copiiilor lor! Şi să le ofere ce ei n-au putut avea! Posibilitatea de a-şi masca eşecurile în viaţă cu pseudorealizările materiale şi cu diplomele care să le ateste pe cele intelectuale.

Pentru că România este una dintre puţinele ţări în care e o diferenţă între a fi agramat cu diplomă şi agramat fără bac. Şi în care să fii un instalator foarte bun şi corect e mai puţin de apreciat decât să fii un profesor şpăgar şi dezinteresat (deşi primii sunt mai puţini :). Sau, cum spuneau străbunii noştri ceva mai înţelepţi, în care chelului îi trebuie neapărat tichie de mărgăritar.

Categorii: timeless, viaţa cetăţii
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:


    1. aveti multa dreptate, elevii si studentii de azi (a.c.) sunt – sa nu generalizez nici eu – in mare parte, fii ai unor parinti certati cu scoala ce a ce poate explica mult din relatia lor cu cartea;
      notiunea de a invata asiduu sau volumul efortului depus nu mai are referinte imediate nici din clasa sau an de studii si nici de acasa;
      licenta de acum se ia dupa 3 ani si cu masterat cu tot studiile se duc la 5 ani, adica atat cat era candva facultatea si, in astia 5 ani de acum se pot lua 2-3 specializari!
      candva existau (pana prin anii ’70) institute pedagogice de 3 ani dar cu 6 ore pe zi 6 zile pe saptamana. (sigur ca nu numarul de ore e strict relevant dat poate fi o masura), pedagogicul sau sorbonica cum i se spunea ironic, depaseste de 1,5 ori ce se face acum la universitate -licenta si daca mai socotim ca si liceul este la fel de coborat ca nivel, ne ducem cu aprecierile cantitative intr-o zona necuantificabila.
      candva tabla inmultirii era un secret pe la clasa a 8-a (prin 1985 sa zicem) apoi a devenit un mister la clasa a 10-a, azi e un secret si pt cei cu bac-ul, scuza mai noua fiind : “noi stim sa folosim calculatorul”. (oare?)
      din “fericire” tarile cu care ne comparam , au exact aceleasi probleme, drept care statisticile relative nu ne situeaza mai jos sau nu prea jos.
      jos suntem la modul absolut, cu peste doua treimi dintre absolventi cu diplome sau studii inutile.
      dar asta tine de democratie si, paradoxal, de autonomia universitara, care – in opozitie cu sistemul centralizat, planificat comunist, permite universitatilor sa decida de ce are nevoie “piata” ; universitatile alegand cerearea candidatilor in pofida cererii pietei muncii.