Am mai spus-o undeva. Dintr-un anumit punct de vedere mă consider norocos. Nu foarte mulţi au şansa de a-i întâlni, la maturitate, pe cei pe care-i admirau, copii fiind. Mult mai puţini dintre aceştia au şansa la mai mult decât un autograf şi o strângere de mână. Eu mă număr printre aceştia.
Eroii adolescenţei mele erau autorii cărţilor pe care le iubeam, în care mă regăseam, prin intermediul cărora descopeream că nu sunt singurul care gândeşte într-un anumit mod. Sigur, visam sa fiu D’Artagnan., dar mai mult îmi doream să ajung să scriu ca Paler sau ca Ileana Vulpescu. N-a fost să fie, îmi mai trebuia şi talent pentru asta :)
Dar am avut bucuria de a-i întâlni. Mai mult, am avut plăcerea de a discuta cu ei, mai mult, inimaginabila onoare de a fi tratat de la egal la egal. Eu, adolescentul de 16 ani care citea Viaţa pe un peron şi Arta Conversaţiei, eram tratat cu interes şi putea pune întrebări la care i se răspundea cu toată seriozitatea. Aşa s-au născut şi câteva legături de suflet cu oameni deosebiţi. Aşa s-au născut câteva din cele mai dragi emisiuni Printre rânduri. Aşa s-a născut şi cartea cu acelaşi nume, care conţinea cele mai reuşite interviuri.
Aşa s-a născut şi această fotografie, făcută la lansarea volumului suspomenit, în 2000.
PS. Pentru a vedea fotografia mare, click pe ea.
PPS. Pentru cei care nu ştiu, în fotografie este Doamna Ileana Vulpescu.
Nimic nu e intamplator, nici macar poza aceasta facuta impreuna cu doamna Ileana Vulpescu. Semanati! Pe bune, pana sa-mi dau seama cine este, la primul impact vizual, am crezut ca e mama ta.