de din vremuri de demult

Nel mezzo del cammin di nostra vita… de până acum, am ajuns pentru prima oară să-mi privesc strămoşii dăltuiţi în piatră, pe Columna lui Traian. Poza de alături stă mărturie pentru întâlnirea noastră emoţionantă. Desigur, profilul a fost folosit pentru identificarea preponderenţei genelor… dacice sau romane.

Nu pot spune că nu a fost un moment deosebit. Vedeam cu ochii mei un monument despre care învăţasem la istorie şi care nu se compara cu pozele lui, oricât de bine ar fi fost zugrăvit în ele. Mie mi-a plăcut întotdeauna istoria. Şi ce altceva e Columna decât o bucată de istorie păstrată în marmură? În plus, eram, totuşi, în faţa unei dovezi a faptului că noi, românii, n-am răsărit ca ciupercile după ploaie, printre ciulinii Bărăganului. Da, ştiu, există acum tot felul de teorii despre dacii care erau, de fapt, strămoşii romanilor… .

În 1991, când am ajuns la Roma, habar n-aveam de astfel de idei năstruşnice. Eram pentru prima oară ieşit din ţară şi ajuns, din întâmplare, chiar în cetatea eternă, acolo unde duc toate drumurile. Mi-a plăcut Roma, deşi, novice în ale călătoritului, am fost copleşit de abundenţa de clădiri, monumente, oameni, senzaţii, trăiri, emoţii, zgomote. S-au amestecat toate şi s-au sedimentat undeva, cu siguranţă. Dar prea puţine dintre ele sunt acum, după atâţia ani, identificabile separat una de cealaltă. Noroc cu fotografiile care-mi amintesc, dacă nu ce-am simţit atunci, măcar ce am făcut atunci.

PS: Click pe poză dacă vreţi s-o vedeţi mai mare.

PPS. Uf, ce tânăr eram :)