TB a rămas cam cu o singură marotă. Despre corupţie nu prea mai pomeneşte, ştiţi cum e, s-ar simţi vizaţi mulţi apropiaţi, de “poporul” lui nu mai vorbeşte, s-a văzut la referendum cam cât a mai rămas din el, despre “să trăiţi bine” nici atât, după ce le-a transmis votanţilor că au fost cam prostuţi să creadă că aia a fost o promisiune (aici). A rămas doar cu justiţia lui, de care pomeneşte de câte ori are ocazia. Şi, ca în cazul lui Gollum, cu inelul lui “precious”, are senzaţia că toată lumea vrea să i-o fure.
În fruntea listei lui de suspecţi e, desigur, premierul. Care, din când în când, parţial nevoit de media, motivat de raţiuni politice sau, pur şi simplu, dintr-un impuls uman, îşi exprimă părerea despre vreo decizie contestată a magistraţilor. Ultima “scăpare” a fost în cazul noii trimiteri la închisoare a lui Adrian Năstase. După tevatura cu “procurorul băsist Papici”, Victor Ponta şi-a ales cu mai multă grijă cuvintele. N-a vorbit despre judecători, despre justiţie, despre ingerinţe, ci despre condamnare politică.
Ocazie perfectă pentru TB de a-i cere “imperativ” să înceteze atacul la adresa justiţiei! În primul rând, a nu fi de acord cu decizia unor magistraţi înseamnă un “atac la adresa justiţiei” cam în aceeaşi măsură în care a nu fi de acord cu maniera în care o învăţătoare pretinde cadouri de la părinţi este un atac la adresa sistemului de educaţie!
În al doilea rând, premierul a mai comentat şi la precedenta condamnare a lui Năstase. După cum s-a putut constata, cei trei judecători de atunci n-au părut nici influenţaţi, nici timoraţi, nici presaţi, nici forţaţi să evite repetarea figurii de atunci.
În al treilea rând, în ce univers, să comentezi interpretarea legii de către o instanţă e o crimă, în schimb e firesc să-l suni pe procurorul general ca să-l cerţi că nu face ce trebuie? Da, ştiu, în cel în care trăiesc credincioşii de rit băsist, care consideră că dumnezeului lor le e permis orice, că nu degeaba s-a născut cu stea de erou mesianic în frunte.
Într-o ţară normală, şeful executivului n-ar trebui să aibă o părere publică despre hotărârile instanţelor, iar cel al statului n-ar trebui să le poată influenţa prin oameni numiţi în posturi cheie şi prin apeluri nocturne. De fapt, într-o ţară normală, nimeni (decât, poate, cei condamnaţi şi rudele/prietenii lor) nu ar trebui să se-ndoiască de corectitudinea unei decizii judecătoreşti şi de completa ei imparţialitate.
