Pentru că şcoala românească a ajuns pe cele mai înalte culmi de calitate şi eficienţă, s-a gândit cineva de prin ministerul tutelar să desăvârşească procesul, printr-un nou regulament. Perfect, exact de asta era nevoie, m-am gândit eu, ca să pună puţină ordine în debandada din învăţământ, unde unii se fac că predau şi alţii că învaţă, iar la bac… scapă cine poate, dând vina unii pe alţii.
Category Archives: timeless
biserica ar putea să excomunice curcubeul
Pentru că suntem în secolul 21, pentru că suntem o naţie modernă, evoluată, echilibrată dar mai ales tolerantă, pentru că ortodoxismul nostru nu e doar de faţadă, ci expresia celor mai profunde sentimente faţă de semenii noştri, pentru că noi nu doar facem exerciţii fizice dând din mâini de câte ori trecem pe lângă o biserică, pentru că am băgat bine la cap că dzeu=iubire, povestea care urmează nu avea cum să se petreacă în România. Nicidecum!
facultatea, tichie de mărgăritar
Mult timp după revoluţia din ’89, ridicam încă sprânceana când auzeam vreo ştire despre “un student” care a furat, a dat în cap cuiva sau s-a drogat. Rămăsesem cu reflexul de gândire al anilor adolescenţei mele, în care să fii student nu era un lucru chiar la-ndemâna oricui. Cam trebuia să te ţii de carte şi să laşi distracţia, iar facultatea era un pas mare spre maturizare şi nu un pretext de a mai sta acasă, pe banii babacilor. De aceea, apartenenţa la această categorie implica şi un fel de responsabilitate faţă de imaginea de aproape-intelectual pe care o aveai în ochii celorlalţi.
numai în România (8)
Nu ne mirâ foarte tare știrile despre golănași care iau mașina babacului la o plimbare, chiar dacă nu au carnet. Sau nici 16 ani. Uneori ele sunt însoțite de imagini dramatice cu fiare contorsionate și cadavre întinse pe câmp. Nici când auzim de vreun cocalar care gonește cu merțanu’, chiar dacă a picat mereu la examenul auto, nu ridicăm prea mult sprânceana. Într-o țară în care uciderea unor oameni pe șosele se pedepsește prea rar cu închisoarea și mai niciodată cu ridicarea dreptului de a șofa, să conduci un vehicul fără să ai în buzunar micuțul dreptunghi de plastic roz pare o copilărie și nu o încălcare gravă a legii.
de ce-or vrea toţi să fie jurnalişti?
Acum ceva ani, nu chiar puţini, aproape în fiecare săptămână eram abordat de vreun părinte cu solicitarea de a-i medita copilul care voia să dea la jurnalism. Nu, nu la limba română, ci la… creativitate. Inutil le spuneam că e o aberaţie, creativ eşti sau nu, nu poţi fi învăţat să fii astfel. Aşa cum nu poţi fi învăţat să ai imaginaţie. Sau să fii inteligent. Ei insistau şi eu îi refuzam. Pe lângă ei, la foarte multele întâlniri cu liceenii, ocazionate de acţiunile ong-ului pe care îl conduc, mi se cerea sfatul legat de examenul de admitere la jurnalism. Tuturor le răspundeam invariabil că ar fi bine să se gândească la altă facultate. Ceea ce, evident, năştea mirări sau chiar perplexităţi. Ba chiar un puşti m-a acuzat că le recomand asta pentru că mi-e teamă de competiţie :))
cum m-am culturalizat eu la mall
Anumite idiosincrazii care mă împiedică să dau bani ca să văd dacă nu cumva o să-mi placă nişte experimente cu pretenţii teatrale făcute în decor simbolic cu nişte texte asezonate “publicului” contemporan, m-au privat în ultimii ani de contactul direct cu aşa numitul “teatru independent”, adică cel care se desfăşoară, de obicei, în acompaniament de pahare şi în atmosfera misterioasă a vălătucilor de fum de ţigară. Aşa că scoţianul din mine, dornic de experienţe culturale neconservatoare, s-a bucurat când a aflat că un mall are iniţiativa de a plăti nişte tineri (presupun) actori şi regizori pentru a-şi prezenta creaţiile unor spectatori dornici de sampling cultural. Ce alt prilej mai bun de a petrece o sâmbătă seara, într-un spaţiu neconvenţional, urmărind o piesă de teatru care nu poate decât să-ţi deschidă apetitul, pentru ca, data viitoare, să şi plăteşti pentru o experienţă similară?
