Se-ntâmpla în secolul trecut, pe când desenele Disney nu erau la îndemâna oricui şi nici nu se distribuiau ca supliment la vreun tabloid. Nici nu ştiu dacă văzusem până atunci vreun filmuleţ cu personajul din mâinile mele. În România nu existau nici măcar video-uri, darămite DVD playere sau canale specializate. Ştiu, însă, că îmi plăcea muţunachele respectiv. Şi sunt sigur că aş fi fost şi mai încântat de el, dacă aş fi putut să-l asociez cu vocea-i inconfundabilă. N-am nici cea mai mică idee de unde-l aveam. E posibil să-l fi primit chiar de Crăciunul acela. A supravieţuit copilăriei mele :)
Category Archives: fotografii
la datorie
de din vremuri de demult
O nouă incursiune în trecut, de data aceasta în cel glorios, de apărător al patriei. Acum mulţi, mulţi ani, înainte ca România să prospere şi să evolueze în capitalism, am fost chemat la oaste, ca orice tânăr care făcea imprudenţa de a împlini 18 ani şi nu avea pile suficient de mari ca să fie declarat inapt. Eu, având pile mai mici, am reuşit să ajung într-o unitate ceva mai răsărită, la transmisiuni. Ceea ce, în afara perioadei iniţiale de o lună, mi-a asigurat o armată relativ uşoară, petrecută în special în sălile de curs.
la datorie
Am fost, pentru prima oară, invitat al unei emisiuni de televiziune, al cărei subiect nu eram… eu :) Ce diferenţă între a fi moderator şi a fi invitat. Ai o libertate de desfăşurare mult mai mare, poţi chiar să-ţi exprimi ideile, că de-asta eşti acolo :) Plus că poţi taxa derapajele unor participanţi la dezbatere, fără să fii acuzat că n-ai fi imparţial. Sigur, e puţin mai dificil ca pe blog, unde vorbeşti cât vrei tu şi nu te întrerupe nimeni :) Ca bonus, n-am mai primit de mult timp atâtea aprecieri pentru ceva realizat în televiziune, cum am primit după prezenţa mea la emisiunea Simonei Gheorghe.
de din vremuri de demult
În anul 2000, aflându-mă eu pentru a doua oară la Londra, am abandonat centrul, pe care apucasem să-l cutreier destul de pe îndelete, şi am purces spre periferiile capitalei fostului Imperiu. Vorba vine “periferie”, că, dacă mă uit pe hărţile oficiale, destinaţia vizată de mine e destul de în interiorul. Aşa că am luat metroul (mă rog, mai mult un tren, că a mers doar la suprafaţă) şi am călătorit de, la un moment dat, am crezut c-am greşit direcţia.
