Alex

Alex colecţionează goluri. Aşa cum alţii strâng timbre, cutii de chibrituri, pitici de grădina, neveste… Alex strânge goluri. Cu pasiune, cu entuziasm, cu inconştienţă… Ca orice colecţionar care se respectă. Le simte de departe, le adulmecă, îi sticlesc ochii. Le ia, le întoarce pe fiecare parte, le trage în piept mireasma, le apropie, apoi le îndepărtează de ochi. Ce mai? O beţie a colecţionării de goluri. Alex iubeşte golurile. Golurile îl iubesc pe Alex. Golurile îi iubesc pe toţi oamenii. Dar Alex crede că e privilegiul lui de a schimba, astfel, păreri cu viaţa. Alex e un om bun. Dar bunătatea n-are ce căuta în arta colecţionării de goluri. Iar povestea noastră, despre asta este. Nu despre bunătate sau frumuseţe

Câteodată, nu mai poate respira. Şi, ca să nu se sufoce, îşi dă drumul la goluri, ca la cheaguri de sânge care-i blochează venele… le-ntinde pe un câmp, noaptea, şi se uită amuzat să vadă ce rodeşte din ele… Asta, desigur, dacă vântul aspru de coamă le dă voie să se prindă.
Gol pe gol scoate?
Alteori… Alex e scriitor. De fapt, ar putea deveni unul, dacă ar şti să expire golurile aşa cum le inspiră. Alteori, când golul dă pe dinafară, Alex se aşează şi scrie. Rupe câte o bucăţică din gol şi-o întinde cu pixul (acum mă gândesc că îi era mai uşor dacă era pictor) pe hârtie, apăsat, ca să nu i se rostogolească spre marginea cuvintelor. Şi umple foile cu tuşe groase… uneori. Alteori, abia le vezi cum brăzdează albul. Şi ce cuvinte frumoase plămădeşte Alex din golurile lui. Stai aşa şi te uiţi la ele ca prostu’ şi te miri de cât de frumoase pot fi. Şi-ţi apleci capul spre stânga, apoi spre dreapta… şi închizi ochii şi-apoi îi deschizi repede, ca să le prinzi vreo strălucire hoţomană. Din păcate, uită repede de scris. Şi se-ntoarce la colecţia lui. E ca şi cleptomania… Nu poţi să te-abţii să nu întinzi mâna. Ştii că n-ai ce face cu el, ştii că o să te-ngreuneze, ştii că n-o să mai poţi respira pe moment. Dar gestul în sine îţi face bine. Probabil. Îţi dă sentimentul de libertate. Şi, pentru câteva minute, gestul acela îi dă senzaţia că e plin. Simţurile iau locul minciunii, doar pentru câteva secunde. Ce păcat că, după aceea, mai apare un gol. Pe care Alex îl ia, îl priveşte un pic, cu înţelepciunea celui care ştie că nu se poate opune, şi cu naivitatea celui care crede că fenomenele interne sunt la fel cu tornadele, cutremurele şi erupţiile vulcanice. Şi-l pune în şir cu celelalte goluri. Sau în cerc. Depinde ce joc vrea să joace în dimineaţa aceasta.
Câteodată zace. Alteori se agită şi grăbeşte pasul în jurul golului. Mai întotdeauna pierde timp în faţa oglinzii doar ca să-şi asorteze fracul la bascheţi. Ar sta, ba ar pleca, ar vrea sus, şi-apoi jos. Prea mic pentru lumea asta mare şi prea mare pentru lumea lui mică. În ce gol din acesta îşi va găsi locul?
Alex ştie să zâmbească. Alex ştie să plângă. Alex ştie să-i iubească pe oameni. Lui Alex îi e frică de oameni. Lui Alex îi e frică de el. Mie mi-e teamă de un singur lucru. Că-ntr-o zi, obosit… Alex va aluneca de pe marginea golului… Şi-o să-şi devină cea mai tare piesă de colecţie.