Am considerat mereu Japonia ca fiind leagănul unei mari civilizaţii. Începând cu cărţile adolescenţei ale lui James Clavell şi ajungând până la filme precum Okuribito, detaliile despre societatea niponă m-au fermecat întotdeauna, poate şi pentru că unele dintre ele rămân, ca european, ermetice. Sunt lucruri care nu-mi plac, precum cruzimea cumplită de care au dat dovadă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar, una peste alta, oamenii Ţării Soarelui Răsare rămân pentru mine un etalon de civilizaţie, şi acum nu mă refer la cultură şi tradiţie, ci la nivelul de educaţie şi respect pentru ei şi pentru ceilalţi, la regulile de convieţuire.
seară de film
Vă propun pentru azi povestea adevărată a unui tânăr de culoare care, în ultima zi a lui 2008, decide să-şi schimbe viaţa. Să fie un fiu mai bun, să fie un iubit mai bun şi un tată mai bun. Să lase în urmă violenţa şi încălcatul legii şi să arate că poate trăi decent, la nivelul aşteptărilor pe care ceilalţi le au. Din păcate, viaţa nu se lasă întotdeauna schimbată şi are planuri ale ei, uneori lipsite de logică. Un indie bine făcut şi jucat, regizat de un tânăr de doar 27 de ani, aflat aici la debutul său în lungmetraj.
Citește restul articolului
seară de film
Sunt un mare fan al science-fiction-ului şi al cărţilor lui Orson Scott Card. L-am descoperit acum câţiva ani şi am citit tot ce s-a tradus în română. Aşa că am aşteptat cu nerăbdare filmul pe care vi-l recomand azi. Dar şi cu teamă că nu se va ridica la nivelul cărţii. Pentru Card, sf-ul e un pretext pentru a vorbi despre oameni şi mentalităţi, despre psihologie şi strategii, despre conflicte între viziuni asupra universului. N-am fost dezamăgit. Sigur că, aşa cum se întâmplă în astfel de cazuri, a fost sacrificată un pic profunzimea poveştii în favoarea accentuării dinamismului acesteia. Dar rezultatul nu e rău, ba chiar, dacă nu ai citit cartea, s-ar putea să te stimuleze s-o faci! Citește restul articolului
nu contează ce-ai în cap, ci ce diplomă ai să arate asta!
Am dat întâmplător peste o ştire interesantă, dar veche, de dincolo de Ocean, care, aici, în ţara imposturii, nu a ajuns. Suntem atât de obişnuiţi cu cei care se pretind a fi ceea ce nu sunt, cu atâtea “vedete” de carton şi silicon, cu atâţia “intelectuali” de mucava, cu atâţia lideri de opinie ale căror obiectivitate, inteligenţă şi cultură generală au ceva în comun cu genunchiul broaştei, încât am ridica sprâncenele a mirare doar dacă, să zicem, s-ar afla că gonflabila omniprezentă la televizor e, de fapt, bărbat. Dar să vă spun despre ce e vorba…
seară de film
Noi, europenii, ştim mai puţine despre “episodul” asiatic al celui de-al doilea Război Mondial. Vă propun azi un film special, din epoca de aur a unuia dintre cei mai mari regizori ai cinematografiei mondiale. Un film care povesteşte invazia japoneză prin ochii unui adolescent britanic, separat de părinţii săi şi luat prizonier. Şi, dacă vă întrebaţi ce făcea Christian Bale înainte de a vorbi cu vocea lui Batman, îl veţi vedea aici la o vârstă foarte fragedă. Dar interepretarea lui trădează talentul deosebit care au făcut din el, mai târziu, unul dintre cei mai apreciaţi actori americani. Nu e un film delicat şi uşor de urmărit. Dar e foarte bine făcut şi merită numeroasele nominalizări la Oscar pe care le-a obţinut.
Citește restul articolului
oameni în faţa cărora m-aş ridica în picioare (15)
Există părinţi şi “părinţi”. Unii s-ar arunca şi-n foc pentru copiii lor, alţi i-ar arunca pe aceştia pe străzi ca să cerşească. Unii ar sta cât mai mult cu ei, alţii ar recompensa cu bani absenţa. Unii i-ar asculta, alţii s-ar face ascultaţi. Unii i-ar bate, alţii s-ar bate cu tot universul pentru ei. În sfârşit, aţi prins ideea :) Aşa cum spuneam şi aici, jurnalele informative sunt pline de ştiri despre copii maltrataţi sau ignoraţi, mutaţi ca nişte mobile de colo-colo de “părinţi” egoişti şi iresponsabili. Aşa că eu vreau să compensez, şi vă voi vorbi astăzi despre un tată adevărat. Care trăieşte în îndepărtata Chină, alături de băieţelul lui Xiao Qiang, de 12 ani.
