În mod firesc, ar trebui acum să scriu o analiză profesionistă (doar sunt specialist în comunicare, nu?) a confruntării televizate dintre cei doi candidați rămași în cursa prezidențială. Să vă disec fiecare frază rostită, să vă subliniez fiecare gest și fiecare microexpresie facială, să vă înșir pe puncte toate reușitele sau eșecurile strategiilor folosite. Să vă deconspir tehnicile de manipulare utilizate și modul în care li se putea face față. Mi-ar fi plăcut să scriu cronica unui meci mare, între doi boxeri demni de ringul în care se află. Dar mi-e imposibil! Cam tot ce se putea spune, am spus pe facebook, la cald. Acum nu pot decât să ilustrez cât mai bine ce-am văzut în cele două seri!
Problema cea mai mare a democrației românești nu e, așa cum se vehiculează, opțiunea pentru ”răul cel mai mic”, ci votul ”împotrivă”. Atât timp cât omul, ca întreg, este imperfect, atunci când vrei să-l încarci cu responsabilitatea pentru soarta unei societăți, e mult mai rațional să evaluezi mai degrabă defectele care l-ar face să provoace rău, decât calitățile aparente. În schimb, simptomatică și malignă s-a dovedit înverșunarea de a pune ștampila contra cuiva și nu pentru cineva! În 1992 au votat ca să nu vină moșierii, în 1996, ca să nu iasă Iliescu, în 2000, să nu câștige Vadim, în 2004, să nu învingă Năstase, în 2009, să nu vină Vântu, Voiculescu și comuniștii, acum mulți votează doar ca să nu iasă Ponta. Mentalitatea de genul ”oricine, numai nu ăla” a născut cei 10 ani pierduți în marasmul celei mai pestilențiale mlaștini pe care a trebuit s-o traverseze România în ultimul sfert de secol. Să girezi un om, în ale cărui calități nu crezi, doar pentru că-ți displace profund un altul, e o dovadă de inconștiență care nu poate avea efecte benefice în nicio conjunctură.
10 ani oribili din istoria României, 10 ani de dezbinare, conflicte și circ, de amestecare a valorilor, de încurajare a imposturii și incompetenței, de ridicare a minciunii la rang de politică națională, de călcare în picioare a oricăror norme scrise și nescrise de funcționare a unei comunități, de dispreț la adresa bunului simț și decenței, de accelerare a transformării unui popor într-o populație, de hăhăieli groteștiîn fața tinerei și prea bolnavei noastre ”democrații” mioritic-bizantine, nu se puteau încheia altfel decât se vede zilele acestea, în preziua alegerii celui care, în sfârșit, va avea misiuunea de a exorciza Palatul Cotroceni.
Deja e clar! Dacă nu intervine nimic în următoarele 4 zile, dacă nu apare vreo dezvăluire uluitoare despre vreunul dintre candidați, dacă nu se răzgândeșe Monicuța și anunță că-l votează pe Ponta, cel mai important subiect dezbătut în această campanie electorală va rămâne votul din diaspora. Dă-le naibii de programe, viziuni, reușite personale, pietre de moară și puncte slabe din CV-urile candidaților. Trebuie redus totul, sau, dimpotrivă, exagerat totul, la câteva mii de voturi ratate din cauza proastei organizări. Dacă mă întrebați pe mine, cred că totul e pregătit pentru a justifica un ”euromaidan” autohton, dar sper sincer să mă înșel!
Vă propun pentru azi povestea lui Michael, un tânăr de culoare, fără casă și traumatizat de viața avută, care devine un fotbalist în NFL, cu sprijinul unei femei care a crezut în el. Dacă nu ar fi vorba de un caz real, am putea considera pelicula doar încă una care face propagandă ”visului american”! Din fericire, e mult mai mult decât atât. Deși nu lipsesc elementele patriotarde și religioase, accentul se pune pe oameni și pe frumusețea lor interioară. Pe capacitatea unora de a întinde o mână, fie pentru a ridica, fie pentru a sprijini pe altcineva. Despre curaj și perseverență. Despre cum nororcul în viață înseamnă, de cele mai multe ori, întâlnirile providențiale de care avem parte. Un binemeritat Oscar pentru o actriță care mie-mi place, Sandra Bullock.