impostori sub acoperire

Ca să nu ne plictisim doar privind în chiloții unei gonflabile, în platoul cu cârnați al vreunui bulibașă, în cărțile de tarot ale vrăjitoarelor, în copârșeul vreunei persoane publice sau în orice altceva aducător de audiență televiziunilor și orgasm intelectual boborului, a venit iar circul în oraș, cu turcescu pe post  de saltimbanc. Sfâșierea hainelor și expunerea stigmatului lăsat de presupusa înrolare în armata diavolului, urmate de binecuvântata și plină de cenușă exaltare mistic0-schizoidă, au trezit nația la viață! Ce mai freamăt, ce mai vuiet… Brusc, toată țara, de la coada la pâine la studiourile tv, de la bloguri la universul democratic al feisbucului, s-a umplut de somități în materie de servicii secrete. Și, desigur, în scenarii și teorii ale conspirației, atât de dragi nouă.

Ca de obicei, românilor le scapă esențialul, ca oricărei mulțimi care, fascinată de clopoțeii de pe tichia nebunului, nu vede că acesta e în curul gol. Problema nu e a ofițerilor, agenților, spionilor acoperiți care ar împânzi societatea mioritică, declanșatori de delirum tremens securisticus redivivus într-o populație din care 50% îl regretă pe ceaușescu și 50% votează ca să nu se-ntoarcă, vezi doamne, comuniștii! Nu, problema e a impostorilor camuflați în toate breslele, în toate turnurile și în toate piețele cetății.

Și, numărul lor crește pe măsură ce trecem de la domeniile în care trebuie să mai și faci, ca să rămâi, la cele în care cel mai important e să pari, ca să contezi. Zone în care aparențele țin loc de calități, iar manipularea, de perdea de fum care să mascheze golurile personale, fie că sunt intelectuale, caracteriale sau profesionale. Sunt mulți șarlatani și printre instalatori, zugravi și mecanici auto. Dar ”supraviețuirea” lor e un efect secundar al mentalității noastre strămoșești ”merge și așa”.  Și un rezultat al combinației dintre fascinația românilor față de ”specialiști” și obsesia pentru diplome. În schimb, incidența lor crește exploziv în politică, mass-media, consultanță, adică acolo unde unitățile de măsurat performanța sunt superficiale, profund subiective și tributare propriilor tare.

Se spune că fiecare vede ceea ce vrea să vadă. Asta e mai greu când te uiți la o țeavă spartă, la un ecran albastru de computer, la o jachetă cu mâneci inegale. Dar e foarte simplu atunci când privești la spectacolul oferit de oameni politici, de lideri de opinie, de vedete, de analiști, de ”specialiștii-în-orice” care campează în studiourile de televiziune. Acolo nu contează mai deloc argumentele, logica, rațiunea. Ci cât de mult din ceea ce spun ei seamănă cu ceea ce vrem noi să credem. Și, mai ales, cât de potrivit e modul în care o fac pentru a ne întări senzațiile și a le transforma în convingeri. Locul substanței e luat de dexteritatea combinării strategiilor de manipulare. Pe care cei mai de succes le folosesc intuitiv și nu pe baza studierii vreunui manual.

Turcescu este un impostor. A irupt pe ecranele televizoarelor, pozând în moderatorul intransigent, dur și neiertător cu cei care conduc destinele nației. Se spune că tonul face muzica. În comunicare, tonul înlocuiește, de multe ori, muzica! Atitudinea inchizitorială și aparența că n-ar avea nici mamă, nici tată, l-au ajutat să camufleze mult timp atât fragilitatea profesională, cât și dependențele politico-financiare. Nu trebuia să fii un specialist în comunicare ca, urmărindu-l cu atenție, să surprinzi rapid falsitatea rolului jucat. Cele mai ”dure” înterogatorii aveau menirea de a legitima răspunsurile. Cu cât un interlocutor ”se descurca” mai bine în fața acestui Torquemada improvizat din mucava, cu atât mesajele lui căpătau greutate. Ceea ce părea a fi încercarea realizatorului de a-și pune în încurcătură partenerul de ”dialog”, era, deseori, de fapt, o ”ridicare la fileu”. Modul de construire a interviului, formularea și succesiunea întrebărilor, exploatarea răspunsurilor date erau indicii clare (nu pentru cei mulți, din păcate) ale discrepanței dintre realitate și imagine, dintre intenție și aparență. Folosind tehnici relativ străvezii de manipulare, și-a construit un statut artificial și neîntemeiat, dar solid, pe care l-a folosit ulterior pentru a asigura succesul propagandei făcute în numele altora, pe foarte mulți bani.

Să ne înțelegem, Turcescu nu e singurul din specia lui. Dimpotrivă. Și, așa cum se întâmplă în regnul animal, cei asemănători se simt și încearcă să se sfâșie între ei, pentru supremație. Trist e că cei mai mulți spectatori, în loc să arunce cu telecomanda în ei, devin suporteri fanatici și se împart în galerii agresive. Legitimând impostura celor din arenă, care o va legitima, la rândul ei, pe cea a cocoțaților în fruntea țării. Ceea ce va legitima cercul acesta vicios. Și va consfinți impostura ca bază a succesului în România.

PS. Deși am scris o carte despre manipulare, m-am concentrat mai mult pe tehnici și mai puțin pe motivele pentru care acestea prind. Pentru asta ar fi trebuit să fiu un specialist în psihologia mulțimilor. De fapt, doar să mă cred unul. Și, deși am o intuiție mare legată de reacțiile oamenilor la stimuli externi, nu am cunoștințele necesare de sociologie, istorie, etnografie, pentru a-mi putea argumenta concluziile astfel încât să le servesc celorlalți pe post de sentințe și nu doar de păreri (de unde și numele blogului, pentru cei care nu s-au prins deja).