De când am aflat ce nașpa e să nu fii de dreapta în România secolului 21, adică fan al statului ”de drept”, al serviciilor, ambasadelor și procurorilor, m-am decis să mă autoeduc și să mă conving că democrația pe bază de Parlament e o prostie, că prezumția de nevinovăție e arma ticăloșilor, că acuzațiile sunt echivalentul verdictelor, că dubla măsură e apanajul superiorității intelectuale și de caracter, că zbieretele țin loc de argumente, că scuipatul unde-ai lins e o dovadă de verticalitate, într-un cuvânt, că justiția nu e doar independentă, ci și perfectă. Pe cuvânt că am vrut să devin un om mai bun, mai adaptat vremurilor.
Category Archives: viaţa cetăţii
luați-mi cetățenia, nu știu cum îl chema pe calul lui Ștefan cel Mare
Chiar dacă unora vi se va părea ciudat, există oameni veniți de departe care ar dori să devină cetățeni români. Într-o epocă în care majoritatea adolescenților visează la câinii încovrigați din occident, iar exilul a devenit un fel de soclu pentru moaștele sfinte ale democrației noastre, obținerea cetățeniei românești este un obiectiv important în viață pentru cei care cred că aici le va fi mai bine decât acasă. Câteaodată, greu de atins. Pentru că, nu-i așa, acest tărâm al făgăduinței dintre Carpați și mare, acest buric ezoteric al Universului, această oază de bunăstare și înălțare spirituală nu poate fi lăsată orișicum în mâinile cuiva născut peste mări și țări și care, odată cu bucățica de plastic înnobilată cu stema țării va căpăta și dreptul de a-i decide viitorul prin vot.
rupți în cur, dar cu etichetă de firmă
Din câte mi-am dat eu seama în ultimii 25 de ani de tranziție economică de la comunism la capitalism, cu cât un produs e mai scump, cu atât crește interesul pentru el al parveniților și al săracilor care îi invidiază pe aceștia. În primul rând din cauza binecunoscutei apetențe a românilor pentru aparențe. Așa înțelegi de ce țara a devenit un rai al vânzătorilor de smartfoane, mașini de lux, țoale de firmă. Toate de etalat în cluburi în care o sticlă de apă costă cât alocația lunară a unui copil. Pentru că la noi, mult mai important decât să ai bani e să dai celorlalți senzația asta! Nu de alta, dar ce om ești tu dacă n-ai o capră pe care s-o invidieze ceilalți? Chiar dacă e de carton.
prima mea mare dezamăgire la CNA
Am simţit pentru prima dată cu adevărat limitările frustrante ale legislaţiei audiovizualului. După 3 şedinţe cu discuţii interminabile pe seama modului în care televiziunile au acoperit ”evenimentul” crucial pentru naţie, circul prilejuit de moartea şi înmormântarea mamei unei “vedete”, concluzia a fost că nu se poate sancţiona mai nimic! Şi sigur nu suficient pentru a descuraja posturile să recidiveze! După multe ore în care mi-am simțit neuronii murind de dezgust și revoltă pentru felul în care televiziunea ultimilor ani înțelege câteodată să-și îndeplinească rolul, a trebuit să constat că, oricât de anormal mi s-ar părea mie ceea ce am văzut și auzit în fragmentele respective, nu s-a încălcat legea decât puțin și nu ”în puncte esențale”.
oglindă ai, justiție dragă?
Am scris de multe ori despre justiția din România, și nu doar referitor la fetișizarea ei de către regimul fostului locatar de la Cotroceni. Sigur, fabrica de zgomote a transformat-o într-un subiect tabu, lucru care, ironic, se întoarce azi chiar împotriva strategilor. Dar, oricât o părea de ciudat, ca și la nivelul macro al societății românești, eu nu cred că influențele politice și pecuniare sunt cele care pun cel mai mult în pericol buna ei funcționare. Ci incompetența unora dintre cei chemați să o gestioneze. Iar combinarea ei cu stimulii externi pomeniți mai sus au efecte uneori extrem de grave pentru viețile oamenilor.
de ce nu mă dau pe spate dezvăluirile Adrianei Săftoiu
De câteva zile nu se vorbește decât despre cartea fostului purtător de cuvânt prezidențial, Adriana Săftoiu (oare când o pune capăt Academia Română acestui misoginism lingvistic de masculinizare a oricărei funcții?). Chiar dacă a fost lansată la umbra Balzacului din fruntea statului, a reușit să provoace mult mai multe reacții la nivelul presei și al opiniei publice decât noua numărătoare a pașilor tăcuți. Ei bine, pe mine nu m-au entuziasmat ”dezvăluirile” din culisele fostei administrații de la Cotroceni. Și, sincer, nu mi se par atât de ”cutremurătoare” pe cât vrea să ne convingă frenezia galbenă de pe ecranele televiziunilor.
