De 13 ani, mă străduiesc (alături de prietenii mei, Iuliana şi Cristian) să ofer tinerilor talentaţi un univers în care nu doar să se întreacă, ci să şi comunice, să se descopere, să împărtăşească. Un loc în care să fie apreciaţi şi încurajaţi. Numele lui este LicArt şi este cel mai mare concurs de arte destinat liceenilor din România. Abia ce s-a-ncheiat ediţia a 13-a (peste 1500 de participanţi), cu desemnarea câştigătorilor celor două secţiuni: fotografie şi poezie. Vă invit să le admiraţi creaţiile şi vă rog să le împărtăşiţi cu prietenii voştri. E timpul să vorbim mai mult despre tinerii deosebiţi de lângă noi! Şi să facem mai mult pentru ei!
Category Archives: fotografii
de din vremuri de demult
În 1996, la invitaţia unei firme de vopseluri din Turcia, m-am îmbarcat într-un autocar, alături de mulţi colegi din presa scrisă şi televiziune, şi am purces spre Istanbul. Era cam pe principiul “pişcoturilor” pentru blogării de astăzi. Eu te plimb şi tu scrii frumos despre mine. Ceea ce avea sens în cazul ziariştilor, dar în cazul meu, nu. Pentru că nu se gândea nimeni la Antena 1 să-mi dea spaţiu de emisie să fac vreo ştire despre cum se amestecă oxizii coloraţi dincolo de Bosfor şi Dardanele :)) Dar directorul general Brătescu m-a trimis, eu am fost mai mult decât bucuros să mă duc.
Din vremuri de demult
Nu m-am considerat niciodată scriitor. Sau poet. Sau dramaturg. Chiar dacă alţii au fost de altă părere. Am scris din nevoia de a comunica. Fără reguli sacrosante, fără farafastâcuri şi fără pretenţii. În domeniul ăsta, am rezonat mereu cu Cella Serghi, care spunea: “nu ştiu dacă am talent sau nu, dar ştiu că am ceva de spus. Şi e, poate, acelaşi lucru”. Aşa şi eu. Am considerat că am ceva de spus şi că e de datoria mea să spun. Poate sunt la fel de lipsit de modestie ca şi în cazul în care m-aş fi considerat plin de talent. Dar sigur nu mi-am privit rândurile ca fiind altceva decât un simplu mijloc de a transmite câte ceva din ceea ce sunt, ce gândesc, ce simt. Poate de aceea, toate cărţile mele, fie că au fost cu versuri, cu teatru, cu interviuri, sau despre televiziune, sunt extrem de personale.
de din vremuri de demult
Era prin anul de graţie 1997. Sau ’98… sau ’99. Undeva pe-acolo :) Sigur înainte ca părul alb să devină vizibil şi în perioada în care kilogramele în plus erau… prea vizibile :) După cum se poate constata cu ochiul liber, eram într-o peşteră, a Dâmbovicioarei, ca să fiu exact.
Din vremuri de demult
Nu va fi o surpriză pentru voi faptul că n-am nici cea mai mică idee ce vârstă aveam sau ce făceam când am fost imortalizat pentru vecie de vreun fotograf necunoscut, în intimitatea camerei mele. Şi ştiu că eram acolo doar pentru că recunosc lampa de pe birou, printr-o toană a memoriei mele dificile :)
