Așa-i că au ceva aparte comediile britanice? Și nu e vorba doar de umorul mai puțin ostentativ. Ci și de o anumită dinamică a interacțiunii dintre personaje, o construcție ceva mai solidă a poveștii și o mai marea atenție dată articulării caracterelor. E și cazul filmului de azi. Care, dacă ar fi fost american, ar fi fost doar o altă comedioară romantică. Dar e mult mai mult. E un roller coaster care nu-ți dă răgaz să-ți iei ochii de la ecran, nici să dai o raită prin bucătărie, decât dacă te înduri să pui pauză. Din greșeală, doi oameni se întâlnesc. Amândoi sunt destul de neintegrați în societate. Vrând, nevrând, își petrec ziua împreună. Și descoperă. desigur, că, uneori, viața are grijă de tine, chiar dacă tu ești mai cu capul în nori. Într-unul din rolurile principale, Simon Pegg, de această dată interpretând o partitură mai neobișnuită pentru el.
Category Archives: filme
seară de film
Să zicem că avem o familie bogată. Tatăl e schizofrenic. Mama, un fel de tiran. Fiul cel mare face ce se așteaptă de la el. E republican. În ochii mezinului, asta echivalează cu ”fascist”. Băiatul cel mic e… speriat de viață și de faptul c-ar putea să moștenească boala tatălui. Prin urmare, nu-și pierde timpul cu conveniențele. Toate școlile îl dau afară, rând pe rând. Chiar și cea militară. Decide să-și ia lumea în cap. Pe drum se îndrăgostește, suferă, află că sunt lucruri mai rele decât dezechilibrele mentale, începe să crească. Deși pozează în cinic, e, de fapt, dezorientat. Ar vrea ca lucrurile să stea altfel, dar nu știe pe cine să dea vina pentru tot. În rolul lui face o treabă bună Kieran Culkin, fratele mult mai talentat al mult mai celebrului Macaulay.
seară de film
Vă invit la un indie, mai mult dramă decât SF. Cu un subiect original și interesant. Dacă plecăm de la ideea că ochii sunt fereastra către suflet, trebuie să acceptăm că, dacă irisul unui om care a murit apare la unul născut după aceea, vorbim despre reîncarnare? Eroii poveștii noastre erau interesați de cu totul altceva. Ei voiau să demonstreze că ochii au evoluat din alte celule și nu au apărut spontan, precum toate elementele componente ale omului, potrivit teoriei creaționiste. Viața îi va duce, însă, în altă parte. Acolo unde durerea născută din pierderea cuiva iubit reușește să dea știința peste cap. Un film inteligent scris, bine jucat și regizat, emoționant și profund.
seară de film
Aveți frați? O să vă placă acest film! N-aveți frați dar v-ați fi dorit? O să vă placă și mai mult. Deși e trist. Nici nu e de mirare, e vorba despre drama a doi frați care trec prin viață împreună, singurul mod prin care reușesc să-i facă față. Mai ales că pare că trebuie, fără voia lor, să se confrunte cu ce-i mai rău din lume. Unul e talentat la desen. Celălalt, la povestit. Cei doi actori, Emile Hirsch și Stephen Dorff, sunt atât de convingători în interpretările lor încât cu greu poți crede că nu sunt înrudiți și în afara ecranului. Un accident e începutul alunecării tragice a celor doi spre cele mia profunde tenebre ale existenței lor.
seară de film
Trimiteți-vă copiii la culcare, pentru că urmează un film de groază. Mă rog, nu chiar de groază, mai degrabă de atmosferă, deși are și niște momente ceva mai înfricoșătoare. Regizorul și scenaristul, amândoi spanioli, au făcut o treabă bună, meritând încrederea și banii mai celebrului lor confrate, acum pe post de producător, Guillermo del Toro. Pe scurt, e vorba despre relativ des întâlnitul amic invizibil al celor mici. De obicei, acesta dispare la un moment dat, când apar prietenii adevărați. În povestea noastră, nu. Ceea ce duce la o succesiune de evenimente din ce în ce mai tragice. Pregătiți-vă floricelele pentru o seară plină de mister, câteva sperieturi și câteva surprinzătoare întorsături de situație.
seară de film
Destul de rar am ocazia să recomand filme românești din ultimul sfert de secol. Pentru că, deși ultralăudate și multipremiate, cele mai multe producții autohtone sunt la nivelul unei creații studențești. În care puținele momente valoroase sunt îngropate într-un morman de artisticării caraghioase și/sau plicticoase sau, mai des, mizerabilisme fără fond. Sunt câțiva regizori români care reușesc, însă, să dea ecranului pelicule la nivelul cinematografiilor solide din alte colțuri ale lumii. Unul dintre ei e Nae Caranfil, tatăl succesului numit Filantropica. Azi vă propun cea mai recentă creație a lui, de o factură ușor diferită de cele cu care ne-a obișnuit. Cu o distribuție aproape integral internațională (cu câteva nume mari, chiar) filmul este un soi de comedie amară și pe la colțuri puțin neagră despre un eveniment din istoria comunistă a patriei, rămas încă neelucidat: Marele jaf de la Banca Națională. Sigur, filmul nu se vrea a fi unul documentar, scenaristul umplând cu generozitate și imaginație imensele spații din care lipsesc informațiile certe. Și reușește să dea cinematografiei unul dintre puținele filme cu valențe universale, pe care le poate gusta oricine, chiar dacă n-a trăit în România.
