Despre Petroşani nu ştiam mare lucru, recunosc. Acum, sincer, şi am spus-o şi pe scenă, după premieră, ţara se vede de la Bucureşti mult diferit decât este în realitate. Dacă nu mergi personal într-un loc, să-l vezi cu ochii tăi, să-i simţi freamătul sau tăcerile, să interacţionezi cu oamenii, nu poţi avea o imagine reală. Chiar dacă lucrezi în mass-media :) Dacă tot ce ştii despre el provine de la ştiri sau din povestirile cunoştinţelor, ar fi bine să nu-ţi formezi deja o idee. De cele mai multe ori se va dovedi greşită. Aşa cum s-a dovedit şi-a mea.
Category Archives: călătorii
şi-a fost (din nou) premiera piesei “Autorul” – partea 1 – drumul
Aşa cum v-am spus aici, nici nu s-a-mplinit anul de la premiera anterioară, că un nou teatru (Ion D. Sîrbu) a considerat piesa “Autorul” demnă de a fi pusă în scenă. Lucru care, desigur, nu putea decât să mă bucure. Şi să mă onoreze. Şi să mă facă să mă urc în maşină şi să dau o fugă până la Petroşani, pentru a fi de faţă la un alt moment important din nesperata mea “carieră” de dramaturg :)
toamna pe Valea Doftanei
Şi-am ajuns şi pe Valea Doftanei. Deşi e la o aruncătură de băţ de Bucureşti, drumurile nu m-au purtat niciodată într-acolo, preocupate să se conformeze tradiţiei Văii Prahovei. Dar, de când ieşirile (destul de rare) din oraş au devenit o necesitate pentru mecanismele care mă fac viabil la locul de muncă şi, în general, în societate, am început să caut alternative la axa Sinaia-Braşov. Săptămâna asta, ea s-a chemat Lacul Paltinu.
pe Argeş în gios, pe un mal frumos…
Am ajuns, după 10 ani, din nou la Curtea de Argeş. De data aceasta, cu niscaiva treabă, dar tot un fel de minivacanţă se cheamă că e, atunci când scapi dintre betoanele capitalei. Ca să te plimbi, desigur, printre cele ale unui mic orăşel al Munteniei. Pentru că, din păcate, în afară de vestita mănăstire, e cam tot ce-ţi poate oferi aşezarea.
la Valea Spumoasă
Merg la munte de când mă ştiu. Sigur, nu-mi amintesc de drumeţiile din copilărie, dar ştiu din surse sigure că eram cărat în spate pe cărări nu tocmai uşoare. Când am mai crescut, am dezvoltat o simpatie pentru Buşteni. Aici îmi plăcea să ajung de câte ori puteam fugi din capitală, pentru că e mai puţin snob decât Sinaia şi pentru că e punctul de plecare al celor mai frumoase trasee din Bucegi. Aşa că, de-a lungul timpului, am urcat pe Jepii Mari, pe Jepii Mici, am ajuns la Piatra Arsă, Babele, Caraiman, Cruce, Diham, Gura Diham, Mălăieşti, Poiana Izvoarelor… În sfârşit, cam peste tot pe unde a putut ajunge amatorul nesportiv ce sunt :) Evident, şi la cascada Urlătoarea am fost, dar aceea e o plimbare ca prin Herăstrău, dar cu mai puţini câini vagabonzi, aşa că nu se pune :)
şi iar am fost la munte. La Lepşa!
Fiind eu cu treburi pe meleaguri vrâncene, după cum v-am povestit aici, m-am gândit să profit de ocazie şi, mare iubitor de munte cum mă ştiţi, am zis să văd şi alte masive decât cele de pe Valea Prahovei. Unele la care mai greu aş ajunge într-un week-end, adică în răgazul permis de greaua misie a informării populaţiei cu atâtea lucruri extrem de necesare ei :) Aşa că am privit pe hărţi şi am aflat că există o aşezare, Lepşa-i spune, pusă de mâna omului în loc frumos, nici prea sus şi nici prea jos, nici prea aglomerat, deci mai puţin manelizat, cu pensiuni multe şi împrejurimi taman bune de cutreierat.
